Povestea anxietatii mele

[anamarcatanus]

Buna seara,
Sunt deja cateva luni de cand intru in program, citesc povestile, experientele voastre de pe forum, caut raspunsuri (la fel ca multi dintre voi), vindecare... Am citit multe din posturile voastre despre anxietate, atacuri de panica, depresie chiar, m-am regasit in ele, m-am intristat, apoi am reluat lupta. Nu pot sa spun ca sunt vindecata (apoi, sa fie anxietatea o boala? dincolo de nomenclatoarele medicale), dar, desi am o capacitate teribila de a nu-mi vedea/aprecia progresele reale, trebuie sa recunosc, obiectiv, ca am facut pasi importanti in gestionarea anxietatii, panicii mele. De aceea, m-am decis sa-mi scriu povestea aici, in ideea ca, poate, experienta mea va ajuta la ceva sau pe cineva, asa cum m-au ajutat pe mine posturile voastre.
Deci, sa incepem. Anxietatea mea a fost o parte din mine. Este cu mine de cand ma stiu, de cand am devenit, sa spunem, constienta de gandurile, de senzatiile mele. Nici nu ar fi fost posibil sa fie altfel, cred. Am crescut intr-un mediu anxios, cu unul din parinti (cel cu care m-am identificat eu) extrem de anxios. Tata a fost si este, desi sunt un adult de ceva vreme (nu putina) capabil sa construiasca in mintea lui cele mai teribile scenarii in care se intampla tragedii care mai de care. Era modalitatea lui de a se proteja, de a se asigura ca nu se intampla nimic rau. O nevoie de a controla....incontrolabilul. Iar eu am preluat-o, am dezvoltat-o, am dus-o pe ''cele mai inalte culmi". E drept, din nou, mediul mi-a dat "o mana de ajutor":cand aveam 14 ani, sora mea, mai mare decat mine s-a imbolnavit...de schizofrenie.Imi aduc aminte perfect prima oara cand am mers la Spitalul 9, socul camerelor mari in care erau inchisi, ingramaditi...oameni. Boala ei a fost un chin. Pentru ea, pentru parintii mei, pentru mine... Au fost ani de teama intensa, dar in anii astia m-am adaptat...La teama asta intensa, constanta, nu te poti decat adapta...si spera ca la un moment dat se va termina. Apoi, acum 8 ani, sora mea a murit, s-a sinucis. Am simtit o vinovatie uriasa, despre care nu o sa vorbesc acum,dar si o teama ciudata, fara sa-i fi putut da un nume pe moment, pentru ca nu l aveam, nu stiam ce este aia anxietate...Incet, incet au aparut primele semne> imi era foarte greu sa stau langa geamuri, orice fel de geamuri. Aveam senzatia ca ceva ma trage prin ele si ma arunca dincolo sau ma face pe mine sa ma arunc dincolo (firesc, poate, tinand cont de faptul ca asa a murit ea). Apoi, teama, gandul ca se va intampla ceva rau cu parintii mei, cu sotul meu,teama ca voi innebuni...pana la urma, aveam antecedente in famile... Apoi nu am mai putut sa dorm, nu stiam ce se intampla cu mine, mi se parea ca repet cumva parcursul surorii mele, ca voi sfarsi ca ea, chiar daca toti psihiatri la care am fost m-au asigurat ca nu am si sunt sanse minime spre zero sa dezvolt boala... Nu era decat anxietate, combinata la un moment dat cu depresie. Atat! Sunt patru ani de cand am inceput primul tratament, in paralel cu o terapie eriksoniana...asta am putut sa fac in acel moment. Habar nu aveam de diferitele orientari terapeutice. Si apoi, ca sa alegi o terapie potrivita, trebuie sa stii exact care este problema... Am urmat terapia asta aproape doi ani. M-a ajutat, dar nu acolo unde era nevoie. Pentru ca a incerca sa rezolvi o problema de anxietate atat de veche si de profunda ca a mea cu o altfel de terapie decat cea cognitiv comportamentala este, in viziunea mea, de acum, ca si cum ai incerca sa sculptezi in gheata cu lingurita...Un lucru bun a fost insa ca m-a indreptat catre o anumita literatura "terapeutica", iar asta mi-a folosit cand m-am trezit din nou fata in fata cu anxietatea... La cateva luni dupa incheierea terapiei, au reaparut temerile, atacurile de panica...din ce in ce mai puternice. Gandurile obsesive, si ele acolo. Dupa luni de chinuri, citit carti...mi-am dat seama ca nu pot singura. Si am apelat la Gandeste sanatos, la Irina Paraschiv. Nu pot sa-mi spun ca a fost usor, nici acum nu este. Credintele mele sunt atat de bine sapate, incat s/au miscat si se misca destul de greu. In conditiile astea, ABC urile, pastilutele, exercitiile ajuta, dar exista bariera intre ceea ce gadesti rational si ceea ce crezi care nu te lasa sa treci usor mai departe. Se adauga perfectionismul cronic, clinic, avalansa de "trebuie", de "nu ar trebui sa gandesc asa", care nu usureaza munca. Din contra! Nu va ascund ca de multe ori in aceste luni am simtit ca sunt pe punctul sa cedez, m-am simtit invinsa, anormala, chiar vinovata fata de terapeutul meu. Vinovata pentru ca eu simteam ca nu faceam suficiente progrese...ca aveam senzatia ca o "disper",la urma urmei ma disperam pe mine insami.... Irina insa este o persoana cu foarte multa rabdare, care raspunde bine provocarilor si care nu te lasa sa pleci fara sa te faca sa te gadesti la o solutie. Pentru ca despre asta este vorba pana la urma> chiar daca un terapeut te ajuta cu stiinta lui, cu metoda, cu faptul ca te asculta si iti propune variante de abordare, pana la urma efortul, motivatia este la cel care cauta ajutor. Nu se poate altfel. Am avut recaderi lunile astea? Fireste! M-am simtit la pamant si ca nu o pot lua de la capat? Desigur! Ultimul atac de panica a fost acum o saptamana. Poate mai putin intens decat altele. Dar a fost. L-am depasit. Mi-am folosit toate resursele, tot ce am invatat, am facut apel la toate gandurile rationale pe care le credeam sau nu, pentru a trece mai departe. Si am trecut... Nu imi este mai usor decat imi era inainte sau poate nu-mi dau eu seama.Dar macar acum stiu ce se intampla cu mine, stiu ca nu am sa innebunesc, stiu ca starea nu e permamenta si ca maine este o alta zi. Poate mai buna...Mai am de lucru. Mult.Nu ma mai astept sa rezolv problema ieri...pentru ca nu poti rezolva o problema care dureaza de totdeauna, un mod de viata..., intr-o zi. NU se poate.Si pentru ca am tendinta sa uit "binele" si sa ma afund in "rau", imi scriu biletele cu ganduri bune, pozitive, rationale, imi notez in jurnal...si incerc sa-mi construiesc un nou mod de a gandi. Mai sanatos. Este foarte greu, dar nu cred ca se poate altfel.

[Psiholog Irina Paraschiv]

Buna Ana,
M-a bucurat foarte mult mesajul tau, mai ales ca stiu ca nu ti-a fost foarte usor sa il scrii. Imi dau seama ca toata aceasta perioada a fost foarte grea pentru tine si ca, asa cum ai spus, inca este pe alocuri.

Totusi, nu pierde din vedere ca, asa cum ai mentionat, motivatia si eforturile ale tale au fost cele care au dus la aceste progrese. Stiu la prima mana ca unele momente au fost foarte dificile, insa te felicit pentru ca ai reusit ca si in acelea sa faci diferenta intre ganduri irationale, care pot fi supuse disputarii, si ceea ce iti doresti sa faci sau sa gandesti asa incat sa poti tine in frau starile neplacute.
Si iata ca, chiar daca si acum mai sunt momente proaste, deja stii ce le produce si cum sa diferentiezi intre emotii si stari negative functionale, desi neplacute, si unele mai putin functionale. Si le si poti controla foarte bine.

Imi place comparatia cu lingurita si gheata si cred ca asa este, e dificil si o munca constanta, in a lucra cu niste mecanisme si ganduri care au fost exersate si inradacinate ani de zile si care au "beneficiat" si de suport din mediu, insa pot spune ca esti un exemplu ca, chiar si in astfel de conditii "vitrege", se poate lucra, aceste stari de anxietate panica si gandurile obsesive se pot controla si ca "trebuie neparat" poate fi slabit.

Ma bucur ca u ai renuntat si ca ai avut o imensa ambitie si determinare in a te bucura de viata - chiar si cu "lingurita"cateodata sau cu "polonicul" alte dati.

Spor si stiu ca vom auzi de bine in continuare!

Irina Paraschiv
Psihoterapeut
+4 0735 884 103
irina.paraschiv@psihosolutii.ro
www.psihosolutii.ro
www.gandestesanatos.ro