Spune-ne povestea ta

[kikirikiaz2015]

Va multumesc frumos. Ma intereseaza sa fac ceva pentru a-mi invinge aceste temeri, dar nu prea stiu exact ce si cum

[kikirikiaz2015]

As apela la ajutor specializat, dar sunt confuza pentru ca nu stiu exact ce anume sa caut...sa caut un psiholog, un psihiatru, un psihoterapeut...? nu stiu exact ce anume ar fi mai bine pentru genu acesta de probleme.... tin sa mentionez k am fost la un psiholog, cam 3-4 sedinte dar nu am fost foarte incantata pentru k am vorbit aproape numai eu...desi i am zis cand m a intrebat de ce am apelat la psihlog, k doresc sa imi schimb modul de a gandi si de a vedea lucrurile, si sa incerc sa obtin abilitatea de a putea vedea lucrurile si din alta perspectiva....dar nu a schimbat cu nimic lucru asta. As aprecia daca imi puteti oferi informatii ajutatoare. Va multumesc frumos !

[AdrianC1966]

Halo,

Daca starile respective nu sint permanente si nu intervin si alte fenomene neplacute ( insomnie, tremur, tulburari de echilibru etc. ) incercati psihoterapie cognitiv - comportamentala , trebuie rabdare dar in primul rind identificate toate cauzele manifestarilor ( nu doar ceea ce credeti dvs. ).
Iar psihoterapia trebuie facuta direct, rezultate nu se pot obtine peste noapte.
Se incepe cu sedinte de evaluare si apoi terapia se adapteaza la problemele persoanei si in functie de rezultate.
Nu va aruncati la medicamente tari si foarte tari, au efecte secundare fel de fel, zeci la numar.
Va reomand sincer si dezinteresat sa va adresati la Psihosolutii daca simtiti ca nu mai puteti......

Succes si sanatate !

[kikirikiaz2015]

In primul rand va multumesc mult pentru feed-back. In al doilea rand tin sa mentionez ca am avut chiar recent un episod(primul, de altfel) in care au aparut si tremuraturi, iar atunci am simtiti cum starile fizice ma conduc, voiam sa ma opresc si nu reuseam ( e legat de gelozie, posesivitate). Alt aspect este faptul k acele stari, de devalorizare , nu sunt in permanenta, cand apar cand dispar. Am avut de multe ori tentative de a apela la medicamente, insa nu am facut o, pt k sunt inca studenta, an terminal, si am zis k m-ar molesi complet, plus k am auzit k dau chiar si dependenta. Sunt constienta ca nu se vor obtine rezultate peste noapte. As dori sa apelez la ajutorul unui specialist, insa asa cum v am zis, nu stiu exact incotro. Va multumesc !

[Psiholog Roxana Niculescu]

Buna ziua,
Ar fi bine sa incercati o evaluare cu un psiholog care sa va explice de unde provin aceste stari si ce puteti face pentru a le diminua. Tratamentul medicamentos trebuie prescris numai de medicul psihiatru. Puteti sa va adresati unui psiholog si specificati clar ce aveti nevoie.
Important este sa puteti comunica si sa va intelegeti cu specialistul la care apelati pentru a structura impreuna un demers terapeutic care sa va ajute.
Numai bine!

[marian33]

Buna! Ma numesc Marian, am 32 de ani, si in 2007 am inceput sa am mici stari de anxietate. In Februarie 2008, am suferit un atac de panica, apoi anxietate, iarasti atac de panica si tot asa. Am fost la doctori, la toate specializarile, tomograf, O.R.L., neurologie, sange, inima, absolut peste tot. Ameteam foarte tare, sindrom vertiginos, si am bagat Betaserc, Tanakan, vitamine. In final am ajuns la psihiatru, care mi-a recomandat Seroxat. Asta in 2009 septembrie. De atunci si pana in 2012 Decembrie, am luat seroxat mereu, cu pauze de cateva luni, iarasi ajungeam la doctor, iar seroxat..etc. Am gasit pe youtube cateva clipuri cu Gabriel Dinu, si am decis sa pun capat pastilelor. Le-am incercat pe toate, ce mai conta si cateva sedinte de psihoterapie? Zic hai sa o fac, recunosc, cu indoieli la inceput, crezand ca nu va avea efect . Dupa cateva sedinte, si doua carti citite, recomandate de Gabi, surpriza. Imi controlam starile de anxietate de necrezut. Era un miracol si pentru mine. Atacurile de panica nu au mai aparut, sau daca INCERCAU sa apara, le inabuseam imediat astfel incat sa nu apuce sa isi faca efectele ( adrenalina, palpitatiile, ameteala. stiti cu totii care sunt simptomele). Sfatul meu pentru cei care stati si suferiti, si cautati idei si tratamente miraculoase pe forumuri, iar acum cititi postul meu, este urmatorul: Incercati psihoterapia, Gabriel Dinu este un profesionist, si un om minunat. Este deschis, calm, puteti sa-i spuneti orice, omul este acolo sa va ajute. Poate ca suna a reclama, dar toate randurile care le-am scris aici, nu au acest target. Le-am scris, stiind cate nopti am pierdut pe net, pe forumuri, analizand cazuri asemanatoare cu ale mele, cautand solutii, tratamente miraculoase, sperand ca la un moment dat sa descopar ceva care va pune capat anxietatii. Pentru toti acesti oameni care se afla in situatia in care ma aflam eu, am scris aceste randuri! Multa sanatate!

[primavara2014]

Bună tuturor,

Am 31 de ani și de 11 ani sufăr de agorafobie. Ea s-a declanșat în urma unui stări de rău avută în autobuz: dintr-odată mi s-a făcut foarte cald, am început să transpir, mi s-a uscat gâtul și mi-era foarte sete. Pentru că aceste senzații nu au trecut de la sine, m-am speriat și puseul meu de febră (eram răcită, dar nu știam, pentru că nu se instalaseră toate simptomele specifice unei viroze) s-a transformat într-un atac de panică în toată regula: palpitații, greață, tulburări de vedere, amețeală, confuzie, senzație de leșin, derealizare.
Episodul neașteptat din autobuz m-a convins că e ceva în neregulă cu mine și de atunci s-a instalat teama repetării stării de rău, teamă ce s-a transformat într-o anxietate în toată regula pe parcursul următorilor ani și care s-a agravat începând cu 2012, ceea ce m-a și determinat să apelez la ajutor specializat.
Primul an (2003) a fost cel mai greu: nu puteam să merg neînsoțită nicăieri fără să mi se facă frică. De fiecare dată când încercam să plec singură, nu ajungeam mai departe de 500 m față de casă. Mi se făcea din ce în ce mai teamă, începeam să tremur, să pierd parțial contactul cu realitatea, să am o senzație iminentă de leșin, ba chiar aveam impresia că totul se învârtește în jurul meu.
Faptul că nu găseam o explicație pentru ce simțeam și nimeni nu putea să îmi explice ce se întâmplă cu mine, nu doar m-a izolat, ci m-a făcut să mă simt și mai singură, confuză, dezolată, speriată că nu îmi va trece acea frică inexplicabilă ce apărea de fiecare dată când voiam să plec de acasă singură.
În 2004 și apoi în 2006, am consultat doi psihiatri care mi-au spus același lucru: că sufăr de sindrom anxios, că nu e nimic grav și că totul ține de autocontrol, nu era nevoie de medicație sau alte intervenții. Acest lucru m-a ajutat doar parțial, pentru că am reușit să plec singură de acasă, dar drumurile erau un chin. Cât timp foloseam mijloacele de transport în comun, eram îngrijorată, începeam să transpir, să am fluturi în stomac, stări de slăbiciune, greață, iar îngrijorarea se transforma adesea în teamă, o teamă puternică, dar fără un obiect précis. Chiar dacă eram însoțită, teama aceea reapărea și nu dispărea dacă eram într-un loc public. Frica era dublată și de rușinea greu de suportat de a ți se face rău în public. Pentru mine era de neconceput să am momente de slăbiciune de față cu alți oameni, mai ales necunoscuți.
Începusem să mă consolez cu ideea că nu voi scăpa de această frică inexplicabilă care apărea aproape de fiecare dată când eram nevoită să plec de acasă sau când mă aflam într-un loc public. În 2012, lucrurile s-au înrăutățit, în sensul că anxietatea se instala înainte să părăsesc locuința și începuse să se manifeste fizic, mai ales la nivel digestiv (greață foarte puternică, am și vomitat o dată, nevoie imperioasă de defecație), nu dormeam noaptea de dinaintea ieșirii, eram foarte agitată și încordată.
Ajunsesem la nivelul de anxietate din 2003, cel în care nu mai puteam pleca neînsoțită, iar pe deasupra frica începuse să se manifeste și fizic. M-am mințit că sunt episoade pasagere și că îmi va trece de la sine. Evident că nu s-a întâmplat asta, astfel că la începutul acestui an m-am hotărât să apelez la ajutorul domnului Dinu.
Destul de convinsă că de anxietate nu scapi, recunosc că am început terapia cu scepticism. După primele ședințe însă, ghidată cu pricepere de terapeut care mi-a pus la dispoziție informațiile și instrumentele de care aveam nevoie, a apărut și schimbarea dorită.
Cum te tratezi de agorafobie sau de alte tulburări psihice? Cu răbdare, timp, îngăduință față de tine însuți și respectând planul de intervenție stabilit de psiholog. Prima etapă a acestuia se face la nivel cognitiv:
1. Primul pas e să descoperi și să înțelegi legătura dintre gânduri și emoții, apoi să identifici acele gânduri care îți provoacă emoții negative intense și simptome fizice neplăcute.
2. Al doilea, să conștientizezi că acele gânduri sunt iraționale și că îți produc o suferință inutilă.
3. Al treilea pas constă în disputarea și înlocuirea acelor gânduri iraționale cu unele raționale.
Acești trei pași reprezintă fundația unui exercițiu de bază în cadrul terapiei coginitiv-comportamentale.
Planul de intevenție continuă cu a doua etapă, cea la nivel comportamental și care presupune expunerea treptată la obiectul agorafobiei. Aceasta înseamnă să îți stabilești ieșiri cât mai dese (de preferat zilnic), neînsoțit, pe o anumită distanță și să îți observi și înregistrezi nivelul de anxietate.
Înainte să plec de acasă, eu fac un ABC, iar pe parcursul deplasării am un dialog interior cu mine însămi în care îmi reamintesc caracterul fals și irațional al gândurilor dăunătoare, în care mă încurajez constant și îmi subliniez progresele făcute, oricât de mici. Încă mai am de lucru pentru a scăpa definitiv de problemă, dar e din ce în ce mai bine, credințele iraționale sunt din ce în ce mai slabe, iar eu mă controlez din ce în ce mai eficient.
Aceste ieșiri sunt ocazii bune și necesare de a pune în aplicare ce ai aflat în prima etapă.
Cu perserverență și curaj, vei descoperi treptat că poți pleca de acasă singur, fără să îți mai fie teamă. Vei descoperi, de asemenea, un aspect esențial care pe mine m-a ajutat foarte mult: faptul că tu deții controlul, că tu ești generatorul gândurilor tale și, implicit, al emoțiilor tale.
De aici pornește schimbarea: de la tine și de la modul tău de a gândi. Și, mai ales, de la dorința de a rezolva problema. Se poate? Da și te rog să nu mă crezi pe cuvânt, ci să încerci să faci zilnic tot ce îți spune terapeutul.
Mult succes!

[ericaioja]

Stim cu totii, deja, sentimentul de liniste care se instaleaza la auzul unor povesti similare ale altor oameni in aceeasi situatie cu tine. Desi personal as prefera sa nu fim prea multi in grupul anxiosilor cronici, ma incearca un sentiment de bucurie ca am descoperit un spatiu unde pot interactiona cu persoane care se confrunta cu anxietatea.

Numele meu este Erica, am 27 de ani si sunt anxioasa de jumatate de an. 2013 a fost un an cum nu am mai avut niciodata si sper sa nu mai am vreodata: 14-16 ore pe zi la birou, nemultumiri vesnice din partea sefului, volum imens de munca, toate culminand cu o demisie fortata in septembrie 2013. Initial am fost extaziata ca am scapat de o munca transformata in calvar (la fiecare sfarsit de week-end deveneam din ce in ce mai prietena cu anxietatea, la gandul ca luni dimineata o iau de la capat). Timp de o luna de la demisie am fost, probabil, mai fericita decat fusesem tot anul, adunat. In octombrie, insa, dupa ce mi s-au instalat niste procese de constiinta si invinovatire ca nu am fost in stare sa-mi indeplinesc sarcinile de serviciu asa cum erau cerute, au aparut atacurile de panica. 3-4 pe zi, cel putin unul pe noapte. Gandul ca trebuie sa merg sa dorm declansa automat un atac de panica. Ajunsesem sa nu mai dorm aproape deloc. Pentru ca simptomatologia atacului includea stari de greata si voma, in cazul meu, nu mai mancam nimic, fiind absolut terifiata de ideea de a vomita. Asa am dezvoltat si emetofobia - frica imensa de a nu vomita. Literalmente, as face orice si as ingera orice cantitate de medicamente antiemetice, numai sa nu vomit. Dupa o saptamana de atacuri, am ajuns intr-o noapte cu ambulanta la Spitalul Obregia. Tin minte si acum ca timp de doua ore am stat in baie, tremurand si hiperventilandu-ma, capatand deja senzatia ca nu mai sunt acolo, ca prietenul si sora mea nu mai erau acolo langa mine. Traiam cu impresia ca efectiv nu mai rezist asa, ca mor, cerand pentru prima oara in viata mea, un echipaj medical de urgenta (asta a fost un alt soc pentru mine, mereu am fost o fire puternica si perfectionista, nedorind sa depind de nimeni). Ajunsa la spital, mi s-a administrat un anxiolitic si un tratament de o luna cu Rivotril. Luna noiembrie a devenit, astfel, cu ajutorul medicamentelor, a doua cea mai fericita luna :-) Atacurile au disparut, dormeam 10-14 ore pe zi, mancam fara sa-mi mai fac griji ca voi vomita. Am incheiat tratamentul ca la carte, cu reducere graduala a dozei pentru a evita sevrajul si reaparitia atacurilor. Intre timp, psihiatrul curant mi-a prescris Sertralina, pe care am luat-o o luna fara nicio imbunatatire semnificativa. Mai mult, din analizele facute, a reiesit ca a contribuit la aparitia unui chist ovarian hemoragic care a disparut imediat cum am stopat Sertralina. Am trecut imediat pe Mirtazapina, de altfel si antiemetica. Doua luni m-am simtit bine, anxietatea s-a mai redus, dormeam linistita, desi dimineata eram extrem de defazata de la somnolenta accentuata de medicamentul luat cu o seara inainte. In ultimele doua luni, insa, nu am mai simtit nicio imbunatatire a vietii mele, dimpotriva: anxietatea s-a accentuat, evit sa ies din casa, mi-e greata aproape tot timpul, drept urmare iau zilnic pastile antiemetice care uneori nu-si mai fac efectul. Dorm foarte prost, reusesc sa adorm numai pe la 3-4 dimineata. O perioada, am facut psihoterapie cognitiv-comportamentala pe care am intrerupt-o pe perioada sesiunii (anul trecut m-am inscris la a doua facultate - Istoria Artei), dar si pentru ca simteam ca nu o... simt.
Abia astept sa incep din nou psihoterapia, convinsa fiind ca medicamentele psihotrope amelioreaza si relaxeaza creierul, insa nu sunt suficiente pentru o vindecare progresiva, realizabila numai prin schimbarea unor tipare de gandire eronate, care genereaza anxietatea si fobiile.
Va multumesc pentru atentie, am incercat sa restrang pe cat posibil povestea mea, deloc scurta :-)

[Psiholog Gabriel Dinu]

Draga Primavara2014 si draga Marian33,
Ma bucur mult ca ati scris pe forum si ca asa reusiti sa-i ajutati si pe alti oameni care sufera! Cei mai multi oameni cred ca nu se pot vindeca de anxietate si renunta repede, dupa ce au incercat cu medicatie sau cu un psiholog. Voi nu ati renuntat, ati peseverat, ati urmat toate indicatiile specifice psihoterapiei cognitiv-comportamentale si ati reusit sa va regasiti echilibrul in viata, sa va bucurati de tot ce e frumos si valoros in viata voastra!
Stiu ca Primavara mai are putin de munca, insa dupa 11 ani de anxietate, panica si agorafobie, este normal sa dureze mai mult procesul de vindecare. Draga Primavara, sa stii ca esti dintre cei care se vindeca foarte repede, in ciuda vechimii anxietatii. Felicitari!

Draga Ericaioja,
Ma bucur ca vom incepe in curand psihoterapia si sper ca rezultatele vor fi vizibile in curand, astfel incat sa putem duce procesul de vindecare pana la capat! Felicitari pentru ca n-ai renuntat si presimt ca vom face o echipa foarte buna pe acest drum al regasirii echilibrului.

Va doresc o zi cat mai frumoasa!
Gabriel Dinu

[lucca85]

Bun gasit tuturor si Hristos a inviat!
A trecut mai bine de un an de cand m-am inscris in programul “Gandeste sanatos” si am facut sedinte de psihoterapie cu domnul Gabriel Dinu, si iata-ma in stare sa spun ca mi-am recapatat viata normala, nu cea de dinainte de program, pentru ca aceasta de acum este mult mai buna si cu ganduri mai rationale, cu mai multa bucurie in fiecare zi si cu mai multe clipe traite in prezent, si mai putin in trecut sau viitor. Mi-am recuperat pofta de a trai si am invatat sa imi gestionez mai bine starile diverse care apar in drumul meu, generate de mine sau de alti factori: frica, suparare, dezamagire, furie. Ii admir pe cei care sustin ca “s-au vindecat” singuri de anxietate si atacuri de panica, insa imi pastrez o doza de circumspectie cu privire la capacitatea reala de vindecare totala, luand in calcul efortul sustinut al meu si al psihoterapeutului in schimbarea modului de gandire plin de automatisme si cliseuri bine inradacinate, catre un mod de gandire rational, pentru care nu pot decat sa ii multumesc si sa ii raman recunoscatoare. Succes tuturor si nu ezitati sa cereti ajutor din partea specialistilor! Drumul catre vindecare poate fi lung cateodata, dar e mai usor in doi!