A simți nimic

[MADALINA23798]

Bună. Nu știu exact cum să formulez, dar o să încerc să expun cât mai clar situația mea, în speranța că voi primi o opinie avizată. Nu caut validare, ci înțelegere profesională.

De aproximativ două luni am început să observ o „golire” emoțională care s-a accentuat treptat. Nu e o depresie clasică — am trecut prin depresie severă în trecut și cunosc diferența. Acum nu mai simt tristețe, vinovăție, rușine, iubire, milă sau atașament. Nici empatie. Singurele lucruri care îmi produc ceva sunt: satisfacția legată de reușite și un soi de fericire în achievement personal. În rest, e o răceală constantă, calculată, ca o stare de „robot”.

Când văd pe cineva suferind (inclusiv animale), nu simt nimic. Doar analizez reacția și încerc să o copiez ca să nu par lipsită de suflet. Dacă e cineva pe care nu-l suport, pot chiar să simt satisfacție în suferința lui. Nu mai rezonez cu muzica, filmele sau alte stimuli emoționali — cu excepția unora care îmi pot genera fantezii violente.

Gândurile violente apar uneori spontan, alteori direcționate către persoane reale. În unele cazuri, sunt detașate ca o fantezie, în altele vin cu o senzație de potențială amenințare reală — și asta mă face să-mi pun întrebări.

Am trecut prin traume în copilărie și adolescență, iar unele relații (inclusiv ultima, toxică, cu un partener cu trăsături narcisice) au lăsat urme. În trecut am fost mai conectată emoțional, cu un echilibru uman decent, dar acum mă simt complet detașată. Nu mai simt iubire, nici atașament. Parcă doar citesc oamenii, observând vulnerabilitățile, fără să mă conectez cu ei real.

Există comportamente la mine care mă neliniștesc: lipsa remușcării, agresivitate latentă, manipulare uneori conștientă. Cu toate astea, am respect față de mine, dar nu pot spune că simt grijă sau iubire nici față de propria persoană.

Scriu aici pentru că simt că „ușile” unde aș putea cere ajutor sunt închise pentru cineva care nu vine plângând sau suferind în mod evident. Dar ceea ce trăiesc pare o formă de dezumanizare progresivă, și chiar dacă funcționez normal în societate, în interior e un gol rece.
Știu ,că poate mă ilustrează în ceva monstru acest mesaj.
Dar chiar sper ca este cineva acolo care vede dincolo.
Have nice day/night!

[StefiStefi35]

Buna Madalina. Am experimentat si eu o stare asemanatoare. Concluzia la care am ajuns a fost pentru ca am simtit unele lucruri prea intens si din cauza lor am suferit prea mult. Eram prea empatica cu oricine si orice. Cu timpul am invatat sa fac o diferenta, de exemplu ok,, nu pot adopta toate animalele din lume,, dar donez lunar la 2-3 adaposturi. Probabil aveam furie adunata, pe oricine sau orice subiect care imi produsese suferinta si da simteam din cand in cand o dorinta de razbunare. Incearca sa te reconectezi la tine, o sa dureze dar vei reusi. M au ajutat mult cartile si emisiunile psihologului Niculina Gheorghita si anumite videoclipuri cu Louise Hay. Mult succes.