GANDESTESANATOS.RO

Buna tuturor. Numele meu este Carina si am 25 de ani.
Povestea mea a inceput acum 5 ani cand am fost depistata cu hipertiroidism. Imi aduc aminte perfect primul meu atac de panica care pot spune ca a fost ingrozitor. Eram singura acasa,am inceput sa simt palpitatii foarte intense moment in care m-am panicat foarte tare nestiind ce se intampla.A doua zi am mers la medicul de familie care mi-a dat niste pastilute pentru puls. In momentul acela cand aveam palpitatii,luam una si ma calmam. Dintr-o data starea a disparut si timp de 4 ani pot spune ca am fost ok. Acum 2 ani m-am mutat in Germania si aici a inceput calvarul. Imi aduc aminte ca eram in metrou, si dintr-o data s-a oprit in tunel. Moment in care eu eram ocupata sa ma joc pe telefon. Cand am ridicat capul si am vazut ca este oprit,inima a inceput sa imi bata foarte tare,aveam senzatia ca ma sufoc,mi se incetosase privirea...pur si simplu am zis ca in acel moment mor. La prima statie am coborat imediat de frica iar de 2 ani pot spune ca nu am mai circulat cu metroul sau orice alt transport in comun. In schimb viata mea de zi cu zi era ok.. ieseam singura din casa,imi placea sa stau singura acasa... ma plimbam,munceam...aveam activitati normale,pana acum 4 luni cand lumea mea s-a prabusit. Am inceput sa am stari de anxietate foarte mari,atacuri de panica faceam zilnic. Ma speriam din orice... imi era frica sa mai ma duc si pana la magazin. Daca rameam singura acasa imediat ma panicam,simteam ca ma sufoc si ca nimeni nu ma poate ajuta. Am ajuns si la urgente,si in afara de o proba de sange nu mi-au facut nimic si bineinteles ca nici acolo nu mai ma simteam in siguranta. Ma gandeam ca ei trebuie sa ma ajute,sa imi faca ceva nu sa ma lase intinsa pe targa 6 ore si sa nu imi faca nimic. Analizele mi-au iesit bune de fiecare data,pana si de problemele cu Tiroida am scapat. Mi sa spus ca se declanseaza doar la stres si ca in rest arata foarte bine. Am inceput sa imi fac fel si fel de ganduri, nu intelegeam ce se intampla cu mine. De ce ma simt asa cand eu m-am comportat foarte bine pana acum. Nu intelegeam de ce ma tem de lucrurile care inainte le faceam cu drag.M-am simtit atat de rau incat simteam ca aici imi e sfarsitul si nu mai ma pot vindeca niciodata. Ma vedeam internata intr-un spital de nebuni, nu mai dormeam noptile, ma panicam si in somn...
Dupa ce am dus-o asa 4 luni,i-am povestit medicului de familie si mi-a zis ca e totul de la stres si ca nu am nevoie de psiholog. Trebuie doar ma odihnesc si sa mananc dar problema era ca eu nu puteam sa fac nimic din ce a zis el asa ca am decis sa caut pe net si asa am dat de programul Gandestesanatos.ro unde am fost imediat preluata de domnisoara Irina Paraschiv. Pana acum am facut 3 saptamani de terapie si pot spune ca am inceput sa ma simt din ce in ce mai bine. Am facut tot ce mi-a spus domnisoara psiholog,am facut Abc-uri chiar daca la inceput nu prea le-am inteles,am citit pastilutele si credintele...si pot spune ca toate astea chiar au efect. Vad schimbari si tin sa-i multumesc din suflet Irinei.
Apelati cu incredere la psihoterapeut cand simtit ca ceva este in neregula cu voi. Nu lasati timpul sa treaca fara sa intelegeti ce se intampla in mintea si corpul vostru.
Va doresc la toti multa putere si sper sa treceti cu bine peste aceste stari atat de chinuitoare,si nu uitati ca voi va controlati emotiile ci nu ele pe voi.

Buna CarinaCary91
Stiu exact prin ce treci! Eu am 31 de ani"
Citesc destul de des acest forum si este..incredibil cum avem o viata linistita si dintr-o data, de la nu stiu ce..intamplare ajungem sa ne chinuim atat de tare si sa nu stim ce se intampla cu noi. Oare in trecut lumea suferea de asa ceva? Vad foarte multe cazuri chiar de tineri care cred ca viata lor se sfarseste ceea ce nu este adevarat! Adica nu de la un atac de panica! Ma gandesc ca daca aveam o varsta mai inaintata...sa spunem ca viata a fost lunga...deceptii..dezamagiri din partea oamenilor..decese..etc! Dar asa la o varsta atat de frageda sa ne confruntam cu starile astea?! Cred ca este de vina mediul si lumea in care traim si caruia trebuie sa invatam sa ii facem fata. Tocmai de asta unii dintre noi, mai "slabi de ingeri" avem nevoie de indrumarea unui specialist! Tot de Irina Paraschiv sunt si eu indrumata si intr-adevar schimbarile se vad!
Mult succes in continuare!

.

teoelv scrie:CarinaCary, ati luat si medicatie?

Buna. Medicamentatie nu am luat. Este prima data cand fac terapie si domnisoara Irina nu a mentionat nimic,deocamdata si sincera sa fiu nici nu as vrea sa iau. Cred ca sunt prea tanara sa ma indop cu pastile dar asta difera de la caz la caz. Sunt persoane care probabil fara medicamentatie nu pot face fata.
In schimb sunt de parere ca daca avem incredere in noi si in emotiile noastre,sa incepem sa ne cunoastem mai bine...vom reusii sa trecem peste asta. E mai greu la inceput...

Ramonik123 scrie:Buna CarinaCary91
Stiu exact prin ce treci! Eu am 31 de ani"
Citesc destul de des acest forum si este..incredibil cum avem o viata linistita si dintr-o data, de la nu stiu ce..intamplare ajungem sa ne chinuim atat de tare si sa nu stim ce se intampla cu noi. Oare in trecut lumea suferea de asa ceva? Vad foarte multe cazuri chiar de tineri care cred ca viata lor se sfarseste ceea ce nu este adevarat! Adica nu de la un atac de panica! Ma gandesc ca daca aveam o varsta mai inaintata...sa spunem ca viata a fost lunga...deceptii..dezamagiri din partea oamenilor..decese..etc! Dar asa la o varsta atat de frageda sa ne confruntam cu starile astea?! Cred ca este de vina mediul si lumea in care traim si caruia trebuie sa invatam sa ii facem fata. Tocmai de asta unii dintre noi, mai "slabi de ingeri" avem nevoie de indrumarea unui specialist! Tot de Irina Paraschiv sunt si eu indrumata si intr-adevar schimbarile se vad!
Mult succes in continuare!

Ramonik123 ai mare dreptate. Am observat ca mult tineret sufera de anxietate,depresii etc.Eu nici in momentul de fata nu am inteles de ce am starile astea. Eu eram o persoana foarte activa,calatoream mult,ma plimbam,adoram shoppingul.. ei acum? Sa nu mai vad avion,metrou,mall s.a.m.d. dar dintr-o data. Si inainte aveam AP dar le aveam;si atat. Reveneam in acele locuri fara nici o retinere. Dintr-o data brusc,de cateva luni am inceput sa evit absolut tot ce tine de iesirea in oras,cumparaturi sau calatorii,pana si mersul la magazin ma sperie de moarte. Dar asta e ...usor usor stiu ca va trece... stiu ca este totul pe psihic si daca vom invata sa ne controlam,vor disparea si starile.
Multa sanatate !!

.

.

teoelv scrie:Da, dar functionati nu? Adica puteti merge la serviciu, face dush singura, conduce..,sta singura in casa, merge singura afara. nu stiu... toate astea le puteti face???

De functionat,functionez...nu chiar asa bine dar e ok. Pot spune ca decand am inceput terapia,am invatat foarte multe si cat de cat ma pot controla. Mai am momente in care ma simt rau dar am invatat sa imi fac repede dezbatrea si mai imi trec senzatiile Bine,am avut si momente de la inceperea terapiei cand ma panicam asa de rau incat nu mai puteam sa imi zic nimic.
La servici da merg... dar pana sa inteleg ce se intampla cu mine,ma speriam foarte tare...am avut momente in care ma gandeam sa ma bag medical doar ca sa stau acasa si sa nu mai fiu nevoita sa ma duc acolo. De iesit singura din casa NU ies, decat pana la munca si inapoi ( tin sa mentionez ca fac doar 5 min.de mers pe jos). In magazine iarasi nu merg singura, sa stau acasa fara nimeni in preajma imi este inca destul de greu... dar incerc sa fac fata pentru ca asa cum am invatat si aici,unele lucruri nu se pot intampla doar pentru ca eu imi doresc. Sa iti dau un exemplu. Daca mama mea trebuie sa se duca intr-un loc anume sau pur si simplu ma trezesc si nu o gasesc acasa, ma ia o stare de anxietate foarte puternica. Imi fac fel si fel de scenarii ceea ce este foarte rau...
De mers cu metroul sau autobuzul nici nu mai zic...ma sperie de moarte. Si chiar daca ies insotita si trebuie sa ma indepartez de casa,deja ma ia cu lesin.
Este greu ce-i drept dar imi doresc atat de mult sa scap de starile astea incat sunt dispusa sa fac orice. De multe ori imi vine sa ma arunc cu capu inainte si sa plec de nebuna pe strada, incercand sa infrunt starile dar noroc ca o am pe Irina care ma sfatuieste sa fac totul pas cu pas fara sa ma afund mai rau.
E nevoie de multa rabdare si multa munca. Speranta este intotdeauna...si cum se spune,moare ultima.
Si pana la urma sunt niste stari pe care noi le dirijam. E greu ce-i drept...si mie mi-a fost greu sa accept ca am o problema si chiar ma gandeam ca viata mea s-a sfarsit dar nu e capat de lume.
Eu incerc tot timpul sa ma imbarbatez, port mai mereu un dialog cu mine si fac o comparatie la cum eram acum 5 luni si cum sunt azi. Si mereu imi pun intrebarea" asa vrei sa fii toata viata? Sa te ascunzi si sa fugi de probleme? Normal ca nu...
Si cred ca nimeni nu isi doreste asta.

CarinaCary91 scrie:

teoelv scrie:Da, dar functionati nu? Adica puteti merge la serviciu, face dush singura, conduce..,sta singura in casa, merge singura afara. nu stiu... toate astea le puteti face???

De functionat,functionez...nu chiar asa bine dar e ok. Pot spune ca decand am inceput terapia,am invatat foarte multe si cat de cat ma pot controla. Mai am momente in care ma simt rau dar am invatat sa imi fac repede dezbatrea si mai imi trec senzatiile Bine,am avut si momente de la inceperea terapiei cand ma panicam asa de rau incat nu mai puteam sa imi zic nimic.
La servici da merg... dar pana sa inteleg ce se intampla cu mine,ma speriam foarte tare...am avut momente in care ma gandeam sa ma bag medical doar ca sa stau acasa si sa nu mai fiu nevoita sa ma duc acolo. De iesit singura din casa NU ies, decat pana la munca si inapoi ( tin sa mentionez ca fac doar 5 min.de mers pe jos). In magazine iarasi nu merg singura, sa stau acasa fara nimeni in preajma imi este inca destul de greu... dar incerc sa fac fata pentru ca asa cum am invatat si aici,unele lucruri nu se pot intampla doar pentru ca eu imi doresc. Sa iti dau un exemplu. Daca mama mea trebuie sa se duca intr-un loc anume sau pur si simplu ma trezesc si nu o gasesc acasa, ma ia o stare de anxietate foarte puternica. Imi fac fel si fel de scenarii ceea ce este foarte rau...
De mers cu metroul sau autobuzul nici nu mai zic...ma sperie de moarte. Si chiar daca ies insotita si trebuie sa ma indepartez de casa,deja ma ia cu lesin.
Este greu ce-i drept dar imi doresc atat de mult sa scap de starile astea incat sunt dispusa sa fac orice. De multe ori imi vine sa ma arunc cu capu inainte si sa plec de nebuna pe strada, incercand sa infrunt starile dar noroc ca o am pe Irina care ma sfatuieste sa fac totul pas cu pas fara sa ma afund mai rau.
E nevoie de multa rabdare si multa munca. Speranta este intotdeauna...si cum se spune,moare ultima.
Si pana la urma sunt niste stari pe care noi le dirijam. E greu ce-i drept...si mie mi-a fost greu sa accept ca am o problema si chiar ma gandeam ca viata mea s-a sfarsit dar nu e capat de lume.
Eu incerc tot timpul sa ma imbarbatez, port mai mereu un dialog cu mine si fac o comparatie la cum eram acum 5 luni si cum sunt azi. Si mereu imi pun intrebarea" asa vrei sa fii toata viata? Sa te ascunzi si sa fugi de probleme? Normal ca nu...
Si cred ca nimeni nu isi doreste asta.

Acuma am vazut ca mai era o intrebare. Stare permanenta de rau nu am....
Eu ma sperii doar cand raman singura acasa sau cand trebuie sa plec pe undeva.
Dar ti-am zis...de cand fac terapia.s-au mai diminuat starile. Le am dar nu asa intense ca in trecut.

.