Buna! Numele meu este Catalina .M-am hotarat sa scriu dupa ceva timp din nou aici pe site.Am sa povestesc pe scurt cum a inceput totul...Anul acesta in luna mai am avut primul atac de panica.Totul s-a manifestat printr-un rau enorm de mare..frica de moarte.am simtit ca mi se opreste respiratia...tensiune..puls marit am crezut ca imi sare inima din piept..ameteli..amortiri ale bratelor...atat de rau de am ajuns la spital.Acolo mi s-a spus ca am avut un atac de panica dar pt siguranta mea am facut si un EKG(care bineinteles ca a iesit bine)..La scurt timp am urmat si un set de analize ,totul bine eu sanatoasa tun..Dar nu era asa,viata mea era un calvar,nu era zi sa nu simt ca mor,nu era zi sa nu imi fie rau,eram ametita ,nu mai puteam manca,,plangeam ,totul in jurul meu se rastrangea ,faceam atacuri de panica mereu,iar de cei de la spital nu mai zic..erau prietenii mei .Nu mai zic de pastile ,luam cu pumnul ca sa nu mai simt niciun fel de durere.Imi era teama sa plec de acasa,imi era frica sa merg la magazin pt cumparaturi,imi era frica sa nu-mi vina rau pe strada.incepusem sa sufar de agorafobie..nu mai zic de mersul cu masina nu se putea ..imi amorteau mainile si picioarele.doamne prin ce am trecut.In fine,dupa multe cautari pe internet am descoperit site-ul Gandeste Sanatos.M-am inscris oarecum cu putin scepticism,dar nu a fost asa,am fost sunata de catre Dna Mihaela Iote,psihologul meu,caruia ii multumesc din tot sufletul ca m-a ajutat enorm de mult..nu cred ca am sa pot vreodata sa-i multumesc cum se cuvine. Si usor usor am inceput sedintele de vindecare.Pasi mici dar care au dus la un rezultat extraordinar de bun .Am scapat de atacurile de panica..anxietatea chiar ca nu mai exista..mi-am reluat activitatile si viata de acolo de unde ramasesem inainte de a mi se intampla toate acestea.Bineinteles ca au existat si recaderi,trebuie sa aveti grija mare cu asta.Atunci cand zici ca ai scapat de toate.atunci isi face aparitia din nou anxietatea,Trebuie sa munciti enorm de mult..trebuie sa urmati neaparat pasii dati de catre psiholog,si mai ales trebuie sa fie foarte multa vointa in sufletul vostru.Eu am terminat cele 12 sedinte,dar totusi imi este greu sa renunt sa mai vorbesc cu Dna Mihaela .Ma simt foarte bine..nu imi mai este teama ca o sa mi se faca rau..merg linistita la magazin ,merg singura prin oras sa ma plimb,fac multe alte lucruri.Sunt fericita !!! :DMai am si momente cand nu ma simt bine..poate din cauza la oboseala sau nu stiu ,,dar conteaza cel mai mult ca nu mai am atacuri de panica si ca nu mai sunt anxioasa Ganditi-va putin,daca nu am murit cand ne-a fost cel mai rau,acum de ce am murii?????.Ei bine daca eu am putut sa ma vindec ..cu siguranta ca o sa reusiti si voi,trebuie doar sa aveti rabdare si usor usor totul se va rezolva,o sa fiti mult mai constienti de gandurile voastre..poate ca o sa veti mult mai multa grija de voi.Va multumesc Dna Mihaela Iote ca m-ati ajutat si astept cu nerabdare sa va povestesc ce am mai facut .Toate cele bune va urez!!!! P.S. scuzati-mi greselile gramaticale
Bună seara AnonimX,
Ma bucur foarte mult ca ati reusit sa ne impartasiti aici experienta dumneavoastră ! Va mulțumesc pentru cuvintele frumoase
Imi amintesc cat de greu va era cand am inceput sedintele si totusi v-ati straduit sa intelegeti cauza starilor dumneavoastră, ati inceput sa lucrati cu gandurile dumneavoastră, ati perseverat si starea dumneavoastră s-a imbunatatit foarte mult.
Este o placere sa fac sedintele cu dumneavoastră si va felicit pentru evolutia pe care ati avut-o!
Continuati in acelasi ritm si rezultatele se vor mentine pe termen lung, vom face sedinte cat va fi necesar dar din ce in ce mai rar pentru a va monitoriza starea.
Cei care se vindeca nu prea mai intra pe aici...
Si eu am fost pe aici, multumesc Domnului Gabriel Dinu pentru indrumare.
Acum sunt foarte bine, de un an si jumatate.
Am si eu stari diverse, ca toata lumea, dar doar atat.
Numai bine tuturor si sanatate.
Multi nu intra pentru ca le este frica sa-si mai aduca aminte prin ce au trecut sau sa vada cum sufera altii si ce stari neplacute mai poate da anxietatea.Acum ceva timp si eu am crezut ca m-am vindecat de tot si nu am intrat vreo 2 ani pe aici (stiu foarte bine de ce ,am scris mai sus).De data asta mi-am depasit frica si intru de cite ori simt nevoia,chiar daca ma simt bine ,nu mai vreau sa uit si sa ma ascund,mi-ar placea prin experienta mea sa ajut cu un gind bun si pe altii.Daca totul ar fi mers bine in viata noastra nici anxietatea n-ar fi intervenit,insa ea este un clopotel ce ne avizeaza ca a venit timpul schimbarilor si credeti-ma pe cuvint,cine intelege cum,cauta si exerseaza constant, ajunge sa se transforme si sa-si redimensioneze viata la toate nivelele.
Buna Liluca! Suna foarte bine ceea ce ai spus " clopotelul care ne avertizeaza ca a venit timpul schimbarilor!" Nu are rost sa ne intrebam de ce tocmai noi suntem cei care ne confruntam cu anxietatea. Sunt convinsa ca unele persoane habar nu au ce inseamna, si chiar daca incerci sa le explici tot nu o sa inteleaga.
Cred ca tot mai multa lume sufera din cauza acestor stari si le catastrofeaza atat de mult, si pentru ca au fost mediatizate foarte mult. Aproape toate paginile de internet ( ex. facebook) iti explica cum te poti distruge din cauza fricii. Cand eram copil, tot aveam sentimentul de vinovatie, de neincredere de timiditate..etc, dar acum la 31 de ani, e normal sa constientizam diferit aceste ganduri/ stari. Poate DA, chiar este timpul unei schimbari in viata noastra. Daca nu sufeream de anxietate, nu imi trecea prin cap sa incep psihoterapia si dezvoltarea personala. Am inteles ce este anxietatea, am inteles de unde vine si sunt din ce in ce mai deschisa sa invat lucruri noi. Anxietatea exista si probabil va exista in noi. Este important sa o decatastrofam si sa incercam sa nu o mai bagam in seama. Am inteles ca, cu cat iti este mai frica, ca se va intoarce la tine ( recadere- ceea ce mi s-a intamplat), cu atat sansele ca ea sa apara sunt foarte mari. Am incercat sa..cred mai mult in Dumnezeu si sa vad daca ma ajuta. Dar degeaba incercam atata timp cat starile fizice ma afectau si veneau automat. Acum..simt sa incep sa imi gasesc linistea din mai multe puncte de vedere. Chiar daca am trecut de 4 luni de psihoterapie, inca mai am lucruri noi de invatat, ba chiar sa revin din cand in cand la ce am discutata inainte ca sa mi se intipareasca cat mai bine in minte!
Succesc tuturor!
Eu as vrea sa povestesc mai pe larg despre experienta mea cu anxietatea in speranta ca poate si alti oameni care se confrunta cu asta vor regasi speranta aici. Eu stiu ca pe mine m-au ajutat mult postarile de pe forumuri si articolele in procesul meu de recuperare.
Nu as putea spune cand a inceput exact anxietate, am trait intotdeauna intr-o familie conflictuala, mama a fost dintotdeauna o persoana foarte autoritara si dominanta cu excese de furie si agresivitate sau din contra cu tentative de suicid.
In prezent am 31 de ani si anxietatea mi-a fost diagnosticata la 29, mai exact in octombrie 2015 cand din cauza presiunii acumulate pe care o resimteam de pe urma relatiei cu mama si din partea prietenului meu am inceput sa am atacuri de panica.
In vara lui 2015 am renuntat la jobul pe care il avem cu gandul sa imi deschid o afacere impreuna cu prietenul meu. Implicarea acestuia a fost sub asteptarile mele iar pe deasupra mai avea si patima drogurilor usoare. De asemenea mama incepuse si ea sa bea si sa fie foarte recalcitranta. Tensiune resimteam din toate sferele. Pe de-o parte mama care ma jignea in fel si chip si se certa cu mine din nimic si in fata careia nu puteam sa iau atitudine de frica faptului ca o sa isi faca rau. In ultimii 12 ani eu am fost in orice circumstanta persoana care a fost mereu in spatele ei in cazul in care ar fi vrut sa isi faca rau, iar din cauza acestei frici aveam grija mereu sa nu o supar, asa ca la orice jignire de-a ei nu raspundeam in niciun fel.
Tot in acea perioada certurile cu prietenul meu erau foarte dure, el se droga mai tot timpul, nu avea niciun fel de disponiobilitate emotionala pentru mine ba mai mult eram ciuca bataii pentru frustrarile lui.
Incepusem sa stare cumplita de tristete care nu trecea cu nimic, mai mult nu puteam sa mai dorm noaptea sau sa mai mananc. Cumva m-a lovit gandul mortii si am inceput sa am atacuri de panica de frica acesteia. Stare generala era de anxietate, dar aveam zilnic cateva atacuri de panica.
In doua saptamani am slabit aproximativ 6kg, nu reuseam sa dorm deloc, tremuram intr-una, de mancat nici nu putea fi vorba. Atunci am simtit ca imi pierd mintile si mai mult de atat pe langa frica mortii aparuse frica de nebunie. Mi se parea ca am doua voci in cap, ca nu e corpul meu, nu reuseam sa ma concentrez la nimic si plangeam continuu. In prezenta fratelui meu puteam sa imi mai pastrez putin controlul si asta doar pentru ca il vedeam ca sufera foarte mult.
Atunci am ajuns la psihiatru, de unde am plecat cu diagnosticul de tulburare de anxietate si cu o reteta continand doua psihotrope si un anxiolitic. La citirea prospectului medicamentelor m-am crucit, dar nu am avut incotro. Starea mea era destul de grava, evitam sa ma uit in oglinda pentru ca nu ma mai recunosteam.
Am inceput sa iau tratamentul iar in cateva saptamani am inceput sa ma simt mai bine, asta insemnand ca am reusit sa dorm si sa mananc. Nu pot spune ca nu am trecut prin niste momente care mai de care mai ciudate, nu imi gaseam locul, m-am mutat de unde locuiam cu prietenul meu, apoi m-am intors, aveam episoade maniacale, ma apucam sa invat ceva si nu ma puteam opri, mancam foarte multe dulciuri in special dupa ce luam pastila de seara.
Cumva am reusit sa imi gasesc un echilibru fizic, dar la putin timp dupa ce starea mea s-a imbunatatit problemele pe care le aveam inainte au reaparut. Tratamentul meu nu a facut oamenii din jurul meu sa se schimbe, nu a oprit-o pe mama sa mai bea si sa ma traga la raspundere ca viata mea nu e cum viseaza ea sa fie sau pe prietenul meu sa ma jigneasca, acum ca ma si ingrasesem 20 de kg si mai tare.
Din fericire m-am intors la un loc de munca ce imi placuse foarte mult si din punct de vedere profesional eram stabila cat de cat.
Imi doream foarte mult sa fac ceva care sa ma scape de autoritatea mamei mele, dar totodata sa fie si ea bine si fericita, pentru ca ma afecta foarte mult sa stiu ca bea mult, dar sa reusesc sa fac sa mearga si relatia cu prietenul meu, care se mai potolise cu drogurile, dar din punct de vedere emotional era foarte limitat cu mine.
Asa am ajuns sa fac psihoterapie cu Mihaela Iote, anul trecut prin septembrie si pot spune ca viata mea s-a schimbat substantial in bine in ultimele 6 luni. Am invatat sa ma inteleg mai bine pe mine si sa ma apreciez si sa ma protejez la fel cum o fac cu toti cei dragi.
Nu pot spune ca a fost usor, in primul rand a trebuit sa impun niste limite mamei mele si sa inteleg ca oamenii nu se schimba decat daca isi doresc ei sa o faca, iar sa permiti unei persoane sa iti faca rau, indiferent daca raul este premeditat sau neintentionat este una cu a-ti face rau de unul singur.
A fost greu pentru ca a trebuit sa imi asum raul pe care mi-l face si sa i-l mentionez, bineinteles intr-un mod frumos si care sa nu raneasca. Au fost certuri, am facut ceva ce nu facusem niciodata si anume am taiat temporat contactul cu ea atunci cand m-a facut sa sufar foarte rau. Nu pot spune ca mi-a fost usor sa nu o sun doua saptamani si sa imi pastrez pozitia ferma fiindca eu mereu aveam grija ca ea sa fie fericita, sa o inveselesc ca sa ma asigur ca nu pateste nimic.
M-am luptat mult cu mine insami pentru a pastra aceasta atitudine de a-mi lua partea si de a spune ce anume ma face sa sufar, sau de a taia relatia cu ea temporar atunci cand lucrurile scapau complet de sub control. I-am explicat ca si ea are o problema prin faptul ca face rau celor din jur ca poate ar trebui sa vada un medic si initial m-am lovit de un mare „nu” din partea ei, o atitudine ostila insotita de reprosuri si jigniri, crize de nervi.
Eu mi-am dorit foarte mult sa vada un doctor pentru dependenta ei de alcool si crizele de nervi pe care le facea continuu de atatia ani, insa din pozitia de fiica nu am avut nicio autoritate, dar cumva prin atitudinea mea indarjita si constanta de a-i spune mereu cand imi face rau, de a o asigura mereu ca o iubesc, dar nu o mai pot lasa sa imi faca atata rau am ajutat-o sa realizeze ca si ea este o persoana care are nevoie sa vada un medic si care merita o viata mai buna.
Acum si ea este sub tratament pentru tulburare de pesonalitate, relatia dintre noi este mult mai buna si am fost foarte fericita cand mi-a spus ca ii pare rau ca nu a facut asta mai demult.
Realizez ca schimbarea mea de atitudine si comportament, schimbare care a fost din punctul meu de vedere una foarte grea, fiindca este foarte greu sa realizezi ce anume te face se suferi din comportamentul celorlalti si sa iti impui limite, sa nu mai faci lucrurile pe care le faceai zi de zi, ani de zile doar pentru a te linisti sufleteste stiind ca mama ta nu va face vreun gest necugetat, nu m-a ajutat doar pe mine ci si pe ea, pentru ca a pus-o in situatia de a isi asuma greselile si i-a dat responsabilitate pentru viata ei.
Pentru mine cea mai mare suferinta provocata de ea a fost umilinta, lipsa de incredere la adresa mea si jignirile care m-au facut sa ma simt o persoana neiubita
Imi dau seama ca in ciuda faptului ca eram ranita si ea ma facea sa sufar, grija mea fata de ea a fost mereu mai mare decat grija fata de propriia persoana, tineam mai mult la opiniile ei decat la ale mele si asta m-a facut sa ajung in timp la anxietate.
In prezent ma simt eliberata de aceasta suferinta si fericita ca si mama mea este bine, simt ca relatia noastra s-a mai sudat, ca acum pot vorbi cu ea despre mine fara frica de a fi criticata si judecata sau jignita si relatia mea cu mine si cu familia este mult mai buna, ba mai mult sunt in proces de retragere completa a medicatiei.
Buna daniellee,
Ma bucur mult ca ai reusit sa scrii aici despre experienta ta. Stim cat de greu a fost tot procesul si cat ai avut de suferit pe parcursul acestei perioade, insa este foarte important de subliniat cat de mult ai muncit pentru a te echilibra. Felicitari pentru toate eforturile pe care le-ai facut, multumesc pentru increderea acordata atat mie, cat si intregului proces terapeutic!
Este o bucurie enorma sa vad cum ai evoluat si cum schimbarile sanatoase din viata ta au avut impact indirect si asupra mamei tale.
Am facut si fac sedintele cu tine cu mare placere. Tine-o tot asa ca faci foarte bine ceea ce faci!
.M-am hotarat sa scriu dupa ceva timp din nou aici pe site.Am sa povestesc pe scurt cum a inceput totul...Anul acesta in luna mai am avut primul atac de panica.Totul s-a manifestat printr-un rau enorm de mare..frica de moarte.am simtit ca mi se opreste respiratia...tensiune..puls marit am crezut ca imi sare inima din piept..ameteli..amortiri ale bratelor...atat de rau de am ajuns la spital.Acolo mi s-a spus ca am avut un atac de panica dar pt siguranta mea am facut si un EKG(care bineinteles ca a iesit bine)..La scurt timp am urmat si un set de analize ,totul bine eu sanatoasa tun..Dar nu era asa,viata mea era un calvar,nu era zi sa nu simt ca mor,nu era zi sa nu imi fie rau,eram ametita ,nu mai puteam manca,,plangeam ,totul in jurul meu se rastrangea ,faceam atacuri de panica mereu,iar de cei de la spital nu mai zic..erau prietenii mei 