Mi-am dorit de mai multa vreme sa scriu povesti pentru copii, cateodata chiar am pus mana pe creion si s-au legat cateva fraze, alteori am inregistrat dialoguri intre personaje, insa acum ma vad in postura de a scrie o poveste pentru oameni mari. Este vorba despre povestea mea, a anxietatii si a starilor „ciudate” pe care le-am resimtit incepand din luna noiembrie a anului trecut. Nu este o poveste trista, in ciuda tuturor durerilor si fricilor pe care le-am incercat si in ciuda tuturor cazurilor umanitare despre care se scrie si se solicita ajutor urgent pe bloguri sau in media. Ma apropii chiar de un happy-end datorita inspiratiei pe care sotul meu a avut-o intr-un moment de disperare cand, in fata unor analize perfecte, nu mai stiam ce drum sa alegem pentru a gasi o explicatie starilor mele de depresie, neliniste intensa si dureri pe atunci inexplicabile..., inspiratia de a apela la psihoterapie cognitiv – comportamentala si la programul online Gandeste Sanatos.
Acum , la cinci luni de la inceperea sedintelor de psihoterapie, privesc cu o oarecare detasare tot ce mi s-a intamplat la sfarsitul anului trecut. Am pornit de la o stare de rau de aproximativ 30 de minute, intr-o seara cand eu si sotul meu urma sa mergem la antrenamentul de fitness. M-am simtit „ciudat”, mi se parea ca nu sint eu cea care merge, care vorbeste, totul se misca nefiresc de incet pe linga mine si imi repetam in minte fiecare replica pe care o spuneam. Neavand nicio problema anterioara de sanatate, m-am speriat foarte tare si, aveam sa aflu ulterior, am facut un atac de panica. Nu m-a putut linisti nici sotul meu care ma incuraja ca este doar o cadere de calciu sau poate lipsa de magneziu , asa cum i se intamplase si lui in adolescenta. Ce a urmat? Analize medicale care au iesit perfect si explicatia medicului la starile mele de rau care au continuat in saptaminile de dupa episodul amintit: surmenaj psihic.
Cu toata sinceritatea, m-am amuzat de diagnosticul primit si nu l-am luat in serios gandindu-ma ca nu poti sa fii atat de stresat la nici 30 de ani si sa clachezi dintr-o data. Asa ca am incercat sa imi reiau viata si activitatile cotidiene, dar gandul ca mi s-a intamplat ceva „neobisnuit” si ca mi s-ar mai putea intampla oricand a ramas in mintea mea la rumegat, astfel ca m-am trezit in scurt timp cu idei sumbre, ca as putea avea vreo boala nedepistata la analize si ca viata mea se apropie de sfarsit. Frica permanenta si tot mai intensa m-a coplesit: nu ma mai puteam concentra la nimic (serviciu, TV, calculator), aveam dureri de cap in regiunea cervicala, palpitatii, presiune in piept, ameteli, dureri in zone diferite, in special in cea toracica, dureri musculare, tremuram, eram panicata si am chemat de trei ori ambulanta cu gandul ca sint pe cale sa fac un infarct. De fiecare data, EKG-ul normal, tensiunea buna, diagnostic: stres. Am intrerupt serviciul si am mers din nou la medic, am facut un RMN care a iesit curat, am fost internata in spital unde mi-a fost monitorizata 24 de ore activitatea cardiaca, am facut radiografie toracica, inclusiv o endoscopie fara anestezie, destul de traumatizanta: toti parametri normali, niciun indiciu ca am vreo problema de sanatate. Si totusi ma simteam rau, deprimata si ingrijorata ca nu sint suficient de puternica precum ma credeam si ca am lasat sa mi se intample ceva rau!
Colacul meu de salvare a venit de la domnul doctor Gabriel Dinu, care m-a facut sa am incredere in mine si in programul de psihoterapie inca de la primele sedinte, care mi-a explicat ca atacurile de panica si somatizarea sint consecintele modului irational de a gandi, intiparit in mintea mea inca din copilarie, care mi-a recomandat doua carti pe care le-am citit pe nerasuflate si pe care le consider revelatoare: „Cum sa va controlati anxietatea” de Albert Ellis si „Ghid pentru o viata rationala” de Albert Ellis si Harper. Am invatat ca „trebuie” si ca „perfect” sint imperative pentru supra-oameni si care nu duc decat la acumularea de frustrari si anxietate. Am invatat ca eu sunt singura raspunzatoare pentru modul in care gandesc si aleg sa imi traiesc viata in prezent, cu bucurie, si ca trecutul cu toata doza lui de irationalitate, dobandita prin educatie sau exemplele celor din jur, este de preferat sa fie acceptat, analizat si lasat in urma, unde ii este locul.
Am stat trei luni de zile pe „tusa”, citind, facand ABC-uri si pastilute psihologice, si acceptand cu rabdare ca voi gasi lumea la locul ei atunci cand voi fi mai bine, si acum rad de multe ori cand ma gandesc ca imi era teama sa ies din casa, de frica sa nu imi fie rau sau sa lesin (cercul vicios al atacului de panica), ca nu aveam incredere in mine si in corpul meu sanatos dealtfel, ca puteam face si atunci lucruri de care credeam ca nu mai sint in stare. Cliseistic dar adevarat, totul tine de mine, de cum gandesc, de preferat rational optimist si lupta cu anxietatea incepe cu acceptarea, rabdarea si schimbarea modului de viata. Iar pentru mine, lectia rabdarii este una importanta si dezvatul de „acum” si „aici” este dificil de realizat in conditiile in care medicatiei antidepresive ii ia de obicei ceva vreme inainte sa inceapa sa actioneze.
Povestea „amaratei” mele de anxietati este aproape de happy-end, voi continua sedintele de psihoterapie si lectiile din programul „Gandeste Sanatos”, pe care consider ca ar fi util sa le invete si sa le aplice si cei care nu se confrunta cu anxietate sau depresie si voi continua schimbarea modului in care gandesc, curatenia permanenta de ganduri negative!
Multumesc domnului doctor Gabriel Dinu pentru sustinere si incurajare in momente dificile pentru mine si sotului meu care a descoperit site-ul „Gandeste Sanatos”!
Succes tuturor celor care au nevoie de ganduri bune!
Spune-ne povestea ta
Re: Spune-ne povestea ta
De ce ajungem sa avem starile chinuitoare de anxietate ? Pentru ca nu vedem, pentru ca ignoram, pentru ca persistam in a ne face singuri rau. Cel putin, in cazul meu, asa s-a intamplat ! Pentru ca n-am avut curaj sau n-am avut puterea sa privesc viata cu mai multa seninatate, pentru ca desi stiam ca aceasta nu este tot timpul « roz », nu m-am straduit sa gasesc alte cai de a face fata dificultatilor si am tinut cu dintii de principiile mele autoritare si atotstapanitoare pentru viata mea si a familiei mele.
Asa ca ani de-a randul am trait sub imperiul perfectionismului, intelegand sa inculc ideile mele fiicei si sotului meu. Ajunsesem un robot de 38 de kg, o fiinta sensibila, iubitoare de felul meu, dar aparent neinteleasa, chinuita si autopedepsita. Pentru ca nu era nimeni care sa-mi faca vreun rau, orice « scantei » ori « foc » eu il aprindeam, proclamand constient sau inconstient ideile mele care intotdeauna « trebuia » sa fie cele mai bune !
Eu nu zic ca nu dadeau roade, dupa atata truda, rezultatele apareau mai devreme sau mai tarziu, dar lasau urme adanci atat pe chipul, cat si in sufletul meu si al victimelor colaterale.
Ce vreau sa spun este ca viata mea ajunsese un fel de program neintrerupt de munca, dictoane si iar munca, nervi, oboseala pe cotele cele mai inalte, mancare cand gaseam timp. Prioritatea ramanea munca la serviciu, acasa, munc neintrerupta impreuna cu copilul meu, unul deosebit, pe care D-zeu mi l-a dat asa, matur in gandire si totusi copil, frumos, inteligent si iubitor.D-zeu a fost darnic cu mine, am si un sot iubitor, devreme acasa. Practic, am o familie frumoasa, sanatoasa, insa eu, din dorinta de a face totul perfect si deodata, suprasolicitam fizic si psihic pe mine si pe ai mei pentru a fi linistita. Cel putin asa intelegeam eu linistea atunci…
Cat mai putine momente de relaxare, cat mai putina odihna, relationare si cu o viziune obtuza asupra realitatilor vietii pe care fiecare dintre noi le infruntam, insa unii mai usor, altii mai greu ori altii extrem de dificil, conduc mai devreme sau mai tarziu la un oarecare declin.
Depinde de tine daca vrei sa te ridici, cat de repede vrei sa te ridici, sa crezi ca se mai poate schimba ceva, ca cei ce-ti spun ca viata poate sa fie si frumoasa si traita din plin in fiecare zi sunt de fapt prietenii, si nu dusmanii tai.
Desi viata mea era una cu totul banala, serviciu, copil, putin somn si tot asa, dar cu multe emotii si griji cateodata inutile si exagerate, am ajuns la finele lui februarie sa clachez. N-as fi crezut, totul m-a luat prin surprindere, desi era atat de evident !Eram slaba, muncitoare, copilul meu intelegator muncea pentru scoala ori de cate ori doream eu, cat doream eu, oferindu-ne putine momente de pauza.Pe sotul meu il apostrofam, fiindca totul « trebuia » sa fie sub controlul meu permanent !Desi eu credeam ca intentiile mele erau justificate si pentru scopuri nobile, presiunea exercitata pentru realizarea lor era atat de mare, incat ajungeam sa ne transformam in niste roboti obositi si stresati cu mai mult decat era nevoie.
Totul se petrecea pe fondul unei nervozitati exagerate si a unei agitatii continue. De ce atata dezordine, cand « trebuie » sa fie ordine permanent, de ce « trebuie » sa ma supun regulilor altuia cand eu am propriile mele reguli, nu « trebuie » sa gresim nimic pentru ca suntem « perfecti ».Acestea sunt unele dintre dictoanele mele vesnic urmate si controlate de mine, dar si prin cei pe care-i iubesc. Eu contam foarte mult, desi aveam impresia ca le fac pentru ei si ca merita tot chinul.
Tot mergend in acest sens, cu acest « trebuie » in brate, pe fondul unei oboseli generalizate, acompaniata de de un stres continuu pe care aveam impresia ca nu-l pot combate, am inceput sa am « acte ratate ».
Mai intai atacuri de panica la metrou, serviciu, dureri de cap, presiune, nod in gat, palpitatii etc . atat de cunoscute, toate culminand cu o anxietate de toata frumusetea, cum n-am crezut eu « superman » ca o sa visez vreodata, d-apoi sa si am !
Dar iata ca teoria lui « trebuie » m-a afectat si pe mine, nu m-a iertat, dar zic eu acum ca era momentul…, altfel as fi privit si acum « doar inainte » cu « ochii mei de cal ».
M-a luat raul,am intrat in impas, frica si ingrijorarea m-au stapanit cu senzatiile lor multiple.Cum ziceam eu, « simteam ca ma dau cu schiurile » sau ca « ma invart incontinuu intr-o tagada ».Un chin imens cuprinsese fiinta mea, familia mea fiind ingrijorata implicit.
Ajutata de familie, am ajuns la o doamna doctor psihiatru deosebita, care a avut grija sa-mi recomande medicatia potrivita tipului meu de anxietate.Numai ca eu am avut o asa mare teama de medicamente si de efectele lor secundare, incat credeam ca, fiind si slaba, « sigur » imi vor face rau. Asa ca n-am luat antidepresivul de la inceput, ci doar calmantul care are efect pentru moment, nu si pe termen lung.
Am apelat bineinteles si la psihoterapie, intalnindu-l pe prietenul nostru Gabi Dinu. Un tanar experimentat, care « m-a lucrat ».Mi-a dat, ca sa zic asa, « picatura cu picatura », cat am putut duce. Desi mi-a recomandat de la inceput sa urmez si tratamentul recomandat de mediculpsihiatru, nu m-a fortat, insa mi-a explicat beneficiile lui. In continuare « stana de piatra », nu l-am ascultat nici pe el, nici pe d-na doctor.
Nu-mi faceam « temele » constiincios, mi-era frica sa nu devin un robot fara sentimente, asa credeam eu la inceput, asa ca ajunsesem intr-un cerc vicios, intre a fi ce eram eu inainte si a deveni ce sunt acum.
A fost nevoie sa « recad intr-un neant » cu nopti nedormite si negre, sa am zile in sir de senzatii de tot felul, blocaje, teroare, toate culminand cu un chin imens inlauntrul fiintei mele care parea « sfarsit ». Cu un strigat al copilului meu, cu ajutorul oamenilor de care v-am vorbit si pe care ii pretuiesc, dar si cu sans ape care mi-am acordat-o din dragoste pentru viata, copilul meu, sotul meu, familia mea, am inceput tratamentul corespunzator.
Asa ca am ascultat sfaturile psihologului si psihiatrului meu si am inceput terapia si medicatia ca la carte.
Apreciez ca pana nu colaborati cu cei care vor sa va ajute, e greu sa reusiti sa scapati usor si repede.In maximum doua-trei saptamani dupa ce am inceput tratamentul corespunzator, am inceput sa ma simt mai bine, din ce in ce mai bine. Simptomele treceau pe rand, viata mea era aceeasi, dar mult mai buna, mai frumoasa. Mi-am gasit si momente de liniste, de aer, de relaxare cu copilul si sotul meu, si mi-am vazut in continuare si de celelalte activitati de care avem nevoie sa traim, insa cu o alta perspectiva asupra greutatilor care au aparut.
E bine sa urmati sfaturilor celor care va sar in ajutor ! Calatoria cu « trenul vietii » poate sa fie una placuta, frumoasa sau dimpotriva, plina de neplaceri. Depinde de dvs. ce cale alegeti sa urmati ! Daca cineva va ofera « biletul » spre o viata mai buna, depinde de dvs. daca il primiti si, mai mult, daca va « urcati in tren sau nu pentru a ajunge la destinatie». E optiunea dvs..
Eu odata ce mi-am facut curaj si « m-am urcat in tren », am ajuns aproape la destinatie . Am vazut multe locuri, lucruri si oameni, insa acum pot sa disting intre ce este mai frumos si mai bine pentru mine si ce ar putea fi rau.
Cu rabdare si incredere veti reusi sa depasiti orice obstacol. Exista mereu doua posibilitati, dvs. urmeaza sa o alegeti pe cea care va reprezinta si va ajuta.
Pentru ca stiu ca sunt multi cei care traiesc la acest moment ce am trait eu acum trei-patru luni, vreau sa le spun ca exista speranta, chiard aca ei nu o vad acum , exista o viata mult mai buna decat credem noi, depinde tot de noi sa o facem frumoasa.
Chiar si atunci cand mai aveti minime sperante de vindecare, mergeti inainte, ascultati sfaturile medicului, psihologului, pentru ca va ajuta foarte mult , iar vindecarea este mai aproape decat credeti.Totul insa sta si in puterea dvs.Nu exista oameni slabi si oameni tari, D-zeu ne-a inzestrat cu cei mai bun si mai frumos pe fiecare !
Asa ca ani de-a randul am trait sub imperiul perfectionismului, intelegand sa inculc ideile mele fiicei si sotului meu. Ajunsesem un robot de 38 de kg, o fiinta sensibila, iubitoare de felul meu, dar aparent neinteleasa, chinuita si autopedepsita. Pentru ca nu era nimeni care sa-mi faca vreun rau, orice « scantei » ori « foc » eu il aprindeam, proclamand constient sau inconstient ideile mele care intotdeauna « trebuia » sa fie cele mai bune !
Eu nu zic ca nu dadeau roade, dupa atata truda, rezultatele apareau mai devreme sau mai tarziu, dar lasau urme adanci atat pe chipul, cat si in sufletul meu si al victimelor colaterale.
Ce vreau sa spun este ca viata mea ajunsese un fel de program neintrerupt de munca, dictoane si iar munca, nervi, oboseala pe cotele cele mai inalte, mancare cand gaseam timp. Prioritatea ramanea munca la serviciu, acasa, munc neintrerupta impreuna cu copilul meu, unul deosebit, pe care D-zeu mi l-a dat asa, matur in gandire si totusi copil, frumos, inteligent si iubitor.D-zeu a fost darnic cu mine, am si un sot iubitor, devreme acasa. Practic, am o familie frumoasa, sanatoasa, insa eu, din dorinta de a face totul perfect si deodata, suprasolicitam fizic si psihic pe mine si pe ai mei pentru a fi linistita. Cel putin asa intelegeam eu linistea atunci…
Cat mai putine momente de relaxare, cat mai putina odihna, relationare si cu o viziune obtuza asupra realitatilor vietii pe care fiecare dintre noi le infruntam, insa unii mai usor, altii mai greu ori altii extrem de dificil, conduc mai devreme sau mai tarziu la un oarecare declin.
Depinde de tine daca vrei sa te ridici, cat de repede vrei sa te ridici, sa crezi ca se mai poate schimba ceva, ca cei ce-ti spun ca viata poate sa fie si frumoasa si traita din plin in fiecare zi sunt de fapt prietenii, si nu dusmanii tai.
Desi viata mea era una cu totul banala, serviciu, copil, putin somn si tot asa, dar cu multe emotii si griji cateodata inutile si exagerate, am ajuns la finele lui februarie sa clachez. N-as fi crezut, totul m-a luat prin surprindere, desi era atat de evident !Eram slaba, muncitoare, copilul meu intelegator muncea pentru scoala ori de cate ori doream eu, cat doream eu, oferindu-ne putine momente de pauza.Pe sotul meu il apostrofam, fiindca totul « trebuia » sa fie sub controlul meu permanent !Desi eu credeam ca intentiile mele erau justificate si pentru scopuri nobile, presiunea exercitata pentru realizarea lor era atat de mare, incat ajungeam sa ne transformam in niste roboti obositi si stresati cu mai mult decat era nevoie.
Totul se petrecea pe fondul unei nervozitati exagerate si a unei agitatii continue. De ce atata dezordine, cand « trebuie » sa fie ordine permanent, de ce « trebuie » sa ma supun regulilor altuia cand eu am propriile mele reguli, nu « trebuie » sa gresim nimic pentru ca suntem « perfecti ».Acestea sunt unele dintre dictoanele mele vesnic urmate si controlate de mine, dar si prin cei pe care-i iubesc. Eu contam foarte mult, desi aveam impresia ca le fac pentru ei si ca merita tot chinul.
Tot mergend in acest sens, cu acest « trebuie » in brate, pe fondul unei oboseli generalizate, acompaniata de de un stres continuu pe care aveam impresia ca nu-l pot combate, am inceput sa am « acte ratate ».
Mai intai atacuri de panica la metrou, serviciu, dureri de cap, presiune, nod in gat, palpitatii etc . atat de cunoscute, toate culminand cu o anxietate de toata frumusetea, cum n-am crezut eu « superman » ca o sa visez vreodata, d-apoi sa si am !
Dar iata ca teoria lui « trebuie » m-a afectat si pe mine, nu m-a iertat, dar zic eu acum ca era momentul…, altfel as fi privit si acum « doar inainte » cu « ochii mei de cal ».
M-a luat raul,am intrat in impas, frica si ingrijorarea m-au stapanit cu senzatiile lor multiple.Cum ziceam eu, « simteam ca ma dau cu schiurile » sau ca « ma invart incontinuu intr-o tagada ».Un chin imens cuprinsese fiinta mea, familia mea fiind ingrijorata implicit.
Ajutata de familie, am ajuns la o doamna doctor psihiatru deosebita, care a avut grija sa-mi recomande medicatia potrivita tipului meu de anxietate.Numai ca eu am avut o asa mare teama de medicamente si de efectele lor secundare, incat credeam ca, fiind si slaba, « sigur » imi vor face rau. Asa ca n-am luat antidepresivul de la inceput, ci doar calmantul care are efect pentru moment, nu si pe termen lung.
Am apelat bineinteles si la psihoterapie, intalnindu-l pe prietenul nostru Gabi Dinu. Un tanar experimentat, care « m-a lucrat ».Mi-a dat, ca sa zic asa, « picatura cu picatura », cat am putut duce. Desi mi-a recomandat de la inceput sa urmez si tratamentul recomandat de mediculpsihiatru, nu m-a fortat, insa mi-a explicat beneficiile lui. In continuare « stana de piatra », nu l-am ascultat nici pe el, nici pe d-na doctor.
Nu-mi faceam « temele » constiincios, mi-era frica sa nu devin un robot fara sentimente, asa credeam eu la inceput, asa ca ajunsesem intr-un cerc vicios, intre a fi ce eram eu inainte si a deveni ce sunt acum.
A fost nevoie sa « recad intr-un neant » cu nopti nedormite si negre, sa am zile in sir de senzatii de tot felul, blocaje, teroare, toate culminand cu un chin imens inlauntrul fiintei mele care parea « sfarsit ». Cu un strigat al copilului meu, cu ajutorul oamenilor de care v-am vorbit si pe care ii pretuiesc, dar si cu sans ape care mi-am acordat-o din dragoste pentru viata, copilul meu, sotul meu, familia mea, am inceput tratamentul corespunzator.
Asa ca am ascultat sfaturile psihologului si psihiatrului meu si am inceput terapia si medicatia ca la carte.
Apreciez ca pana nu colaborati cu cei care vor sa va ajute, e greu sa reusiti sa scapati usor si repede.In maximum doua-trei saptamani dupa ce am inceput tratamentul corespunzator, am inceput sa ma simt mai bine, din ce in ce mai bine. Simptomele treceau pe rand, viata mea era aceeasi, dar mult mai buna, mai frumoasa. Mi-am gasit si momente de liniste, de aer, de relaxare cu copilul si sotul meu, si mi-am vazut in continuare si de celelalte activitati de care avem nevoie sa traim, insa cu o alta perspectiva asupra greutatilor care au aparut.
E bine sa urmati sfaturilor celor care va sar in ajutor ! Calatoria cu « trenul vietii » poate sa fie una placuta, frumoasa sau dimpotriva, plina de neplaceri. Depinde de dvs. ce cale alegeti sa urmati ! Daca cineva va ofera « biletul » spre o viata mai buna, depinde de dvs. daca il primiti si, mai mult, daca va « urcati in tren sau nu pentru a ajunge la destinatie». E optiunea dvs..
Eu odata ce mi-am facut curaj si « m-am urcat in tren », am ajuns aproape la destinatie . Am vazut multe locuri, lucruri si oameni, insa acum pot sa disting intre ce este mai frumos si mai bine pentru mine si ce ar putea fi rau.
Cu rabdare si incredere veti reusi sa depasiti orice obstacol. Exista mereu doua posibilitati, dvs. urmeaza sa o alegeti pe cea care va reprezinta si va ajuta.
Pentru ca stiu ca sunt multi cei care traiesc la acest moment ce am trait eu acum trei-patru luni, vreau sa le spun ca exista speranta, chiard aca ei nu o vad acum , exista o viata mult mai buna decat credem noi, depinde tot de noi sa o facem frumoasa.
Chiar si atunci cand mai aveti minime sperante de vindecare, mergeti inainte, ascultati sfaturile medicului, psihologului, pentru ca va ajuta foarte mult , iar vindecarea este mai aproape decat credeti.Totul insa sta si in puterea dvs.Nu exista oameni slabi si oameni tari, D-zeu ne-a inzestrat cu cei mai bun si mai frumos pe fiecare !
-
alexandra_32
- Mesaje: 106
- Membru din: Mie Oct 03, 2012 12:57 pm
Re: Spune-ne povestea ta
Îți mulțumesc Mira pentru acest post......... Nu am cuvinte....... Felicitări!!
Re: Spune-ne povestea ta
buna ziua.ma numesc Antonia,am 25 de ani si prima data cand am fost diagnosticata cu anxietate generalizata cu atacuri de panica am crezut ca mor,ca am ceva boala grava,ca doctorii nu stiu sau nu gasesc aceasta boala.eram sigura ca am probleme cu inima,ca o sa fac infart,sau ca am ceva la plamani,nu puteam respira.am facut aproape 2 ani tratamente cu xanax,zoloft(pe care dupa prima administrare nu l-am mai luat pt ca mi s-a inclestat gura,nu puteam vb)magne b6 ,calciu intravenos,apoi am ajuns la un medic homeopat,mi-a dat sepia si inca unu nu mai stiu exact.eu am ajuns pana in momentul in care 3 luni de zile am mancat doar pufuleti cu iaurt,cartofi piure,fara nici un gram de paine,nu puteam inghitii,ma inecam.aveam si un sot care in loc sa imi fie alaturi se juca pe calculator,in loc sa imi dea atentie imi dadea bataie,copilul meu era mic,mergeam la munca nu aveam pe nimeni.pana la urma am divortat,am inceput sa imi revin 1 an de zile nu am mai avut nici cel mai mic simptom de anxietate,atacurile de panica au disparut.pana anul trecut cand am pierdut o sarcina la 5 saptamani,stresul si durerile din momentele acelea au fost groaznice,incet mi-au revenit starile de palpitatii,intepaturi la inima,sufocare....dar nu erau prea accentuate,acum am mai pierdut o sarcina in mai de 4 luni,avort spontan,asta mi-a pus capac.am fost chinuita la maxim,nu a fost de ajuns ca am pierdut sarcina,i-am simtit miscarile,dar au vb si f urat cu mn.am fost chiuretata de 2 ori ca sa fie si mai bn....de atunci nu mai sunt bn deloc,ametesc,aproape mereu,dureri la inima,senzatie de sufocare,medicul de familie mi-a prescris 10 zile de xanax,cunoscandu-mi trecutul...ametelile imi dispar dupa ce iau xanax,ma linisteste,dar totusi nu pot scapa de frica,ca ceva rau mi se poate intampla cat actualul partener e la munca,ca o sa patesc ceva in fata copilului,ca nu o sa ma poata salva nimeni.simt ca o sa imi pierd controlul,sunt momente cand pur si simplu ma blochez ca si cum as sta pe ganduri,dar fara sa ma gandesc la ceva anume...stiu ca nu am nici o boala ,sunt constienta,dar nu ma pot controla.inca ceva,dupa chiuretaj am facut un papanicolau si medicul mi-a zis ca spera sa nu fie cancer,alta lovitura si stres pana mi-au venit rezultatele.
-
Psiholog Roxana Niculescu
- Mesaje: 27
- Membru din: Vin Oct 28, 2011 1:35 pm
Re: Spune-ne povestea ta
Buna ziua,
Este greu sa treci prin astfel de incercari. Si este bine ca ati apelat la ajutor. Pe langa tratament care ar fi bine sa fie prescris de medicul psihiatru trebuie facute si sedinte de terapie pentru a invata cum se formeaza aceste stari si pentru a invata cum sa le controlati. Aveti un copil si un partener si ar fi bine sa diminuam aceste stari pentru a va bucura de familia dvs.
Numai bine!
Este greu sa treci prin astfel de incercari. Si este bine ca ati apelat la ajutor. Pe langa tratament care ar fi bine sa fie prescris de medicul psihiatru trebuie facute si sedinte de terapie pentru a invata cum se formeaza aceste stari si pentru a invata cum sa le controlati. Aveti un copil si un partener si ar fi bine sa diminuam aceste stari pentru a va bucura de familia dvs.
Numai bine!
Re: Spune-ne povestea ta
ce sa spun ca nici macar nu stiu cum sa incep....imi este teama adica nici teama nu stiu daca mai imi este..sunt aeriana nu mai ma pot concetra nu ma mai pot bucura de viata asa cum o faceam toate lucrurile le fac automat...doar asa sa fie..da am atacuri de panica cu transpiratii si mancarimi pe sira spiarii si tremurat tot asa..nu stiu de unde a pornit totul dar simt ca nu ma am putere sa ies din asta si adorm cu gadurile astea...ma trezesc cu gandurile astea..simt ca nu ma mai iubeste nimeni simt ca nu mai iubesc pe nimeni ..o nulitate de nedescris.nu ma simt rau fizic cat de mult simt ca ma simt psihic..cred ca eu sunt singura persoana care are asa ceva..si nu o sa ma mai vindec niciodata 
( va rag ajutati-ma..scrieti-mi daca si voi ati trecut sau treceti prin asa ceva ms!va rog scrieti mi
( va rag ajutati-ma..scrieti-mi daca si voi ati trecut sau treceti prin asa ceva ms!va rog scrieti mi-
Psiholog Irina Paraschiv
- Mesaje: 155
- Membru din: Lun Iul 02, 2012 1:17 pm
Re: Spune-ne povestea ta
Buna Gaby,
Ma bucur ca ti-ai facut curaj sa scrii pe forum -sunt multe persoane aici care se confrunta cu stari asemanatoare cu ale tale, asa ca vei primi ajutor si de aici cu siguranta.
Intre timp, nu uita sa parcurgi zilnic sedintele si sa faci sarcinile discutate!
O zi frumoasa!
Irina Paraschiv
Psihoterapeut
0735 884 103
irina.paraschiv@psihosolutii.ro
www.psihosolutii.ro
www.gandestesanatos.ro
Ma bucur ca ti-ai facut curaj sa scrii pe forum -sunt multe persoane aici care se confrunta cu stari asemanatoare cu ale tale, asa ca vei primi ajutor si de aici cu siguranta.
Intre timp, nu uita sa parcurgi zilnic sedintele si sa faci sarcinile discutate!
O zi frumoasa!
Irina Paraschiv
Psihoterapeut
0735 884 103
irina.paraschiv@psihosolutii.ro
www.psihosolutii.ro
www.gandestesanatos.ro
Re: Spune-ne povestea ta
Da eu inca astept ca cineva sa ma contacteze ...sa mai imi dea ceva incredere sa merg innainte...asa cred ca numai eu am aceste simptome ...si e ceva care nu se mai vindeca:((((
-
kikirikiaz2015
- Mesaje: 4
- Membru din: Dum Noi 24, 2013 1:11 pm
Re: Spune-ne povestea ta
Hello . Am 24 de ani. Simt ca sufar de anxietate, o teama nejustificata pe care o intampin mai ales in relatiile interumane. Tin sa mentionez ca in copilarie (pe la 7-8 ani )am purtat tot felu de aparate dentare, si tot felu de tratamente stomatologice care au durat pana la aproape 17-18 ani , iar copii la joaca, radeau de mine, motiv pentru car em am inchis foarte mult in mie (se poate adauga si faptul k sunt mai timida). Acest lucru m a afectat foarte mult, pt ca apoi incercam mereu sa evit vorbitul in public, sa evit locurile unde erau multi oameni, sa evit sa atrag atentia prin a spune ceva, a prelua controlul, pentru ca am ramas cu track si consider ca ceilalati ar avea ceva cu mine, iar ceea ce fac nu este bine. Iar acum, intampin dificultati in a relationa cu cei din jurul meu, si atribui tot felu de conotatii daunatoare pentru psihicul meu, unor lucruri normal . Ce ma sfatuiti sa fac sau cum sa reusesc sa imi schimb modul de a gandi ? Va multumesc
-
Psiholog Roxana Niculescu
- Mesaje: 27
- Membru din: Vin Oct 28, 2011 1:35 pm
Re: Spune-ne povestea ta
Buna,
Imi pare rau ca te simti asa si ca treci prin aceste stari. Este dificil si de aceea ar fi bine sa incerci sa lucrezi cu un specialist pentru a diminua temerile pe care ti le faci in legatura cu evaluarile celorlalti si despre ce ar putea crede. Este nevoie sa iti contientizezi calitatile tale si sa te valorizezi mai bine.
Numai bine!
Imi pare rau ca te simti asa si ca treci prin aceste stari. Este dificil si de aceea ar fi bine sa incerci sa lucrezi cu un specialist pentru a diminua temerile pe care ti le faci in legatura cu evaluarile celorlalti si despre ce ar putea crede. Este nevoie sa iti contientizezi calitatile tale si sa te valorizezi mai bine.
Numai bine!