Despre mine, cea depresiva
Scris: Joi Iun 21, 2012 9:25 pm
Buna ziua,
Doresc sa scriu si eu cateva cuvinte, dar am sa incep prin a-i multumi d-lui Gabi Dinu pentru profesionalismul si priceperea de care a dat dovada in fata unui om destul de sceptic in privinta vindecarii, tratamentului si rezultatelor. Psihoterapia a avut un raspuns pentru incertitudinile mele, pentru emotiile, actiunile mele, un raspuns pentru furia mea, teama de a pierde controlul si a fost o voce pe care am auzit-o si o aud de acolo de unde uneori ai impresia ca numai un ecou, intarziat si el, iti poate tine companie.
Sunt foarte confuza, prea putin inteleg unde si cand sau cum a inceput totul. Ca am trait pana in prezent si inca treiesc o viata umbrita de negativitate si anxietati este un lucru cert. Le-am invatat si aplicat inca din copilarie, daca e sa ma gandesc bine. Eu am stiut insa aproape intotdeauna sa ma normalizez, sa ma confortez pe cat posibil in depresie spunandu-mi ca sunt doar mai sensibila ca restul lumii, iar negativitatea am considerat-o intotdeauna si cu toata taria ca fiind realism(ce ironie!) ori maturitate pe vremea adolescentei. Am stiut sa ma prefac si o faceam foarte bine, cu toata iscusinta in fata mea si a celorlalti, am stiut sa-mi ignor temerile, sa le abandonez printr-un colt de suflet pana cand nu am mai putut. Cand nu am mai putut am fost un om pierdut si un om disperat. Dar nici asa nu am vrut sa accept sau sa-i spun pe nume problemei mele. Mi-am facut toate analizele posibile asteptand pana in ultima clipa sa vina un rezultat cu ceva dezechilibre fizice sau vreo lipsa de vitamine pe care sa le acuz si tratez cu ceaiuri sau suplimente de la farmacie. Eram insa perfect sanatoasa si totusi atat de nesanatoasa. Cu ajutorul sotului mi-am acceptat problema, am numit-o depresie si am luat decizia de a consulta un terapeut.
Am inceput atunci sa ma uit la alti oameni, sanatosi si sa privesc cum e sa traiesti, ceea ce eu uitasem de foarte mult timp, cufundata in incertitudini si griji. Imi este greu sa va spun, sa impartasesc, sa scriu, dar cel mai greu imi este sa stau in fata mea, eu insami, fara masti, fara minciuni, fara amagire si sa-mi accept problemele pe care le-am negat atata timp si cu atata vehementa. E greu sa te privesti la un moment dat in oglinda si sa te trezesti mai strain ca orice persoana din viata ta, dar cand faci lucrul acesta, cand ai puterea de a fi tu si a-ti provoca "inamicul" esti deja un pas inainte, chiar daca negurile ar parea coplesitoare.
Ar fi de povestit, dar vreau in special membrilor acestui forum sau cititorilor pasageri sa le spun, in incheiere, sa-si invinga teama de a face cunostinta cu ei insusi. E singura cale, oricat de dificila si imposibil de parcurs ar parea, catre o viata fericita si catre armonia pe care, personal, mi-o doresc foarte mult, desi niciodata nu am cunoscut-o.
Doresc sa scriu si eu cateva cuvinte, dar am sa incep prin a-i multumi d-lui Gabi Dinu pentru profesionalismul si priceperea de care a dat dovada in fata unui om destul de sceptic in privinta vindecarii, tratamentului si rezultatelor. Psihoterapia a avut un raspuns pentru incertitudinile mele, pentru emotiile, actiunile mele, un raspuns pentru furia mea, teama de a pierde controlul si a fost o voce pe care am auzit-o si o aud de acolo de unde uneori ai impresia ca numai un ecou, intarziat si el, iti poate tine companie.
Sunt foarte confuza, prea putin inteleg unde si cand sau cum a inceput totul. Ca am trait pana in prezent si inca treiesc o viata umbrita de negativitate si anxietati este un lucru cert. Le-am invatat si aplicat inca din copilarie, daca e sa ma gandesc bine. Eu am stiut insa aproape intotdeauna sa ma normalizez, sa ma confortez pe cat posibil in depresie spunandu-mi ca sunt doar mai sensibila ca restul lumii, iar negativitatea am considerat-o intotdeauna si cu toata taria ca fiind realism(ce ironie!) ori maturitate pe vremea adolescentei. Am stiut sa ma prefac si o faceam foarte bine, cu toata iscusinta in fata mea si a celorlalti, am stiut sa-mi ignor temerile, sa le abandonez printr-un colt de suflet pana cand nu am mai putut. Cand nu am mai putut am fost un om pierdut si un om disperat. Dar nici asa nu am vrut sa accept sau sa-i spun pe nume problemei mele. Mi-am facut toate analizele posibile asteptand pana in ultima clipa sa vina un rezultat cu ceva dezechilibre fizice sau vreo lipsa de vitamine pe care sa le acuz si tratez cu ceaiuri sau suplimente de la farmacie. Eram insa perfect sanatoasa si totusi atat de nesanatoasa. Cu ajutorul sotului mi-am acceptat problema, am numit-o depresie si am luat decizia de a consulta un terapeut.
Am inceput atunci sa ma uit la alti oameni, sanatosi si sa privesc cum e sa traiesti, ceea ce eu uitasem de foarte mult timp, cufundata in incertitudini si griji. Imi este greu sa va spun, sa impartasesc, sa scriu, dar cel mai greu imi este sa stau in fata mea, eu insami, fara masti, fara minciuni, fara amagire si sa-mi accept problemele pe care le-am negat atata timp si cu atata vehementa. E greu sa te privesti la un moment dat in oglinda si sa te trezesti mai strain ca orice persoana din viata ta, dar cand faci lucrul acesta, cand ai puterea de a fi tu si a-ti provoca "inamicul" esti deja un pas inainte, chiar daca negurile ar parea coplesitoare.
Ar fi de povestit, dar vreau in special membrilor acestui forum sau cititorilor pasageri sa le spun, in incheiere, sa-si invinga teama de a face cunostinta cu ei insusi. E singura cale, oricat de dificila si imposibil de parcurs ar parea, catre o viata fericita si catre armonia pe care, personal, mi-o doresc foarte mult, desi niciodata nu am cunoscut-o.