GandesteSanatos.ro

roxana.niculescu@psihosolutii.ro

(Photo credit: Monstera Production pentru Pexels)

Cu toții avem mici gesturi pe care le facem aproape fără să ne dăm seama, mai ales atunci când suntem stresați, emoționați sau concentrați. Ne jucăm cu un obiect, ne răsucim părul, ne mușcăm buzele, ne roadem pielițele din jurul unghiilor sau batem ritmic din picior.

Aceste comportamente sunt, de multe ori, modalități prin care organismul încearcă să reducă tensiunea și să se autoregleze.

Ticurile pot părea asemănătoare la prima vedere, însă nu sunt același lucru. Ele nu sunt simple obiceiuri și nici gesturi făcute intenționat. Sunt mișcări sau sunete involuntare, generate de modul în care funcționează anumite circuite ale sistemului nervos. Din acest motiv, persoana care le are nu le poate controla complet, chiar dacă își dorește.

Dacă ai observat că tu, copilul tău sau cineva drag clipește des, își mișcă umerii, își drege vocea sau repetă anumite sunete fără să vrea, este firesc să apară întrebări și îngrijorări.

Vestea bună este că, în multe situații, ticurile sunt trecătoare și nu reprezintă semnul unei afecțiuni neurologice grave. Totuși, merită înțelese, deoarece pot influența starea emoțională, relațiile și calitatea vieții, atât la copii, cât și la adolescenți și adulți.

Ce sunt ticurile?

Ticurile sunt mișcări sau sunete involuntare, rapide și repetitive, pe care persoana le face fără intenție și pe care, de cele mai multe ori, nu le poate controla complet.

Ele pot fi motorii (mișcări) sau vocale (sunete): clipit frecvent, grimase sau strâmbături, ridicat din umeri, mișcări repetate ale capului sau gâtului, încrețirea nasului, dresul repetat al vocii, tuse fără o cauză medicală, mormăit sau alte sunete repetitive.

Multe persoane descriu înaintea apariției ticului o senzație de tensiune sau presiune, ca și cum organismul „cere” să facă acel gest. După apariția ticului, această tensiune se reduce pentru scurt timp.

Acesta este unul dintre motivele pentru care simplul îndemn „Oprește-te!” nu funcționează.

Ce se întâmplă în creier?

Ticurile sunt considerate o tulburare de neurodezvoltare. Cercetările arată că ele sunt asociate cu o funcționare diferită a unor circuite din creier implicate în controlul mișcărilor și în inhibarea impulsurilor, în special a conexiunilor dintre cortex și ganglionii bazali.

Aceste circuite au rolul de a filtra și controla mișcările pe care le facem automat. Atunci când acest mecanism funcționează diferit, pot apărea mișcări sau sunete involuntare.

Sunt implicate și modificări ale unor neurotransmițători, în special dopamina, ceea ce explică de ce ticurile nu pot fi controlate doar prin voință și de ce, în anumite situații, tratamentul medicamentos poate fi util.

Așadar, ticurile nu apar pentru că persoana este răsfățată, lipsită de voință sau „nu se controlează suficient”. Ele au o bază neurologică reală.

De ce apar?

Nu există o singură cauză.

De cele mai multe ori există o predispoziție biologică, iar factorii de mediu influențează intensitatea simptomelor.

Este important de știut că stresul nu provoacă ticurile, însă le poate face mai vizibile.

Ele tind să fie mai frecvente în perioade de stres sau emoții intense, oboseală, lipsă de somn, schimbări importante, suprasolicitare.

La copii, ticurile apar frecvent în perioada adaptării la grădiniță sau școală ori în alte momente de schimbare. La adolescenți și adulți, ele se pot accentua în perioade solicitante, precum examenele, conflictele, schimbările profesionale sau alte situații stresante.

În unele cazuri, ticurile sunt asociate și cu alte condiții, precum ADHD, anxietatea sau tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), fără ca acest lucru să însemne că toate persoanele cu ticuri vor dezvolta aceste dificultăți.

Cât de frecvente sunt?

Mai frecvente decât credem.

Se estimează că aproximativ unul din cinci copii prezintă, la un moment dat, ticuri tranzitorii.

Acestea apar cel mai frecvent între 5 și 8 ani și sunt mai întâlnite la băieți decât la fete.

În majoritatea cazurilor, ticurile se reduc treptat sau dispar spontan în decurs de câteva luni sau câțiva ani.

La unele persoane pot persista și în adolescență sau la vârsta adultă, însă adesea devin mai puțin intense și mai ușor de gestionat.

Ticurile nu sunt mereu la fel

Un aspect care îi îngrijorează pe mulți părinți este faptul că ticurile par să vină și să plece. Acest lucru este normal. Pot exista perioade în care aproape dispar, urmate de săptămâni în care reapar. Uneori se modifică și forma lor: un tic dispare, iar altul îi ia locul. Aceste fluctuații fac parte din evoluția obișnuită a ticurilor și nu înseamnă neapărat că problema se agravează.

Ce simte persoana care are ticuri?

Indiferent de vârstă, ticurile nu sunt o alegere.

Mulți copii și adulți spun că încearcă să le controleze, însă acest lucru necesită un efort foarte mare și poate fi menținut doar pentru perioade scurte.

Cu cât încearcă mai mult să le suprime, cu atât apare o nevoie mai intensă de a le face.

Din acest motiv, comentarii precum „Nu mai face asta”, „Controlează-te”, „Se uită lumea la tine” pot produce mai multă rușine și anxietate decât ajutor.

Pentru multe persoane, nu ticurile sunt partea cea mai dificilă, ci teama de a fi judecate sau respinse.

Unii copii evită să răspundă la ore sau să participe la activități de teamă că ceilalți vor observa ticurile. Unii adulți evită prezentările, întâlnirile sau situațiile sociale din același motiv.

De multe ori, suferința emoțională provocată de ticuri ajunge să fie mai mare decât ticurile în sine.

Perfecționismul și nevoia de control

În cabinet observ adesea că atât persoanele cu ticuri, cât și părinții lor ajung să își consume foarte multă energie încercând să controleze ceea ce se întâmplă.

Copilul încearcă să își oprească ticurile pentru a nu fi observat. Adultul devine atent la fiecare gest și încearcă permanent să pară „normal”. Părintele urmărește fiecare tic și își spune: „Trebuie să fac ceva să dispară.”

Este o reacție firească. Atunci când ne sperie ceva, primul impuls este să încercăm să îl controlăm.

Paradoxul este că, în cazul ticurilor, cu cât atenția și presiunea sunt mai mari, cu atât sistemul nervos rămâne într-o stare de activare crescută, iar ticurile pot deveni mai evidente.

Perfecționismul poate amplifica acest cerc vicios.

Copiii perfecționiști sunt adesea foarte preocupați să nu greșească și să fie acceptați de ceilalți. Adulții perfecționiști își impun standarde foarte ridicate și pot ajunge să creadă că trebuie să își controleze fiecare reacție, fiecare gest și fiecare emoție.

Dar oamenii nu au nevoie să fie perfecți pentru a fi acceptați.

Uneori, primul pas nu este să eliminăm fiecare tic, ci să reducem presiunea pe care o punem asupra noastră sau asupra copilului.

Acceptarea nu înseamnă resemnare. Înseamnă să pornim de la realitate și să alegem intervențiile potrivite, fără critică și fără vinovăție.

Cum pot reacționa părinții și cei din jur?

Atunci când ticurile apar la un copil, este firesc ca părinții să se îngrijoreze.

Însă ceea ce îl ajută cel mai mult pe copil este un mediu în care se simte acceptat și în siguranță.

Poate fi de ajutor:

să păstrezi un ton calm;
să eviți să atragi atenția asupra fiecărui tic;
să îi asiguri suficient somn și o rutină echilibrată;
să reduci, pe cât posibil, sursele de stres;
să vorbești despre ticuri fără critică sau vinovăție;
să observi și calitățile copilului, nu doar simptomele.

În schimb, este bine să eviți:

observațiile repetate;
pedepsirea;
ironizarea;
comparațiile cu alți copii;
discuțiile despre ticuri în fața altor persoane fără acordul copilului.

Reacția ta nu va face ticurile să dispară peste noapte, însă poate influența profund felul în care copilul se simte în legătură cu ele.

Dar dacă ticurile apar la un adult?

Ticurile nu sunt doar o problemă a copilăriei.

Unii adulți le au încă din copilărie, iar alții observă că devin mai evidente în perioade de stres intens.

Pentru mulți, cea mai mare dificultate nu este ticul în sine, ci rușinea și teama de a fi judecați.

Este important să ne amintim că ticurile nu definesc valoarea unei persoane și nu spun nimic despre inteligența, caracterul sau capacitatea sa de a avea o viață împlinită.

Când este bine să ceri ajutor?

Este recomandat să consulți un medic neurolog, un medic psihiatru sau un psiholog dacă:

ticurile persistă mai mult de un an;
devin tot mai frecvente sau mai intense;
provoacă durere sau accidente;
afectează activitatea zilnică, școala, serviciul sau relațiile cu ceilalți;
copilul sau adultul începe să evite anumite situații din cauza lor;
apar împreună cu dificultăți de atenție, anxietate, simptome obsesiv-compulsive sau alte schimbări importante.

O evaluare de specialitate poate clarifica despre ce este vorba și poate orienta către cea mai potrivită intervenție. În funcție de situație, aceasta poate include monitorizare, intervenții psihologice, terapie comportamentală și, în anumite cazuri, tratament medicamentos.

Un gând important

Atunci când vedem un tic, este ușor să ne concentrăm doar asupra mișcării sau sunetului. Dar un tic este un simptom, nu un defect de caracter. Nu înseamnă că un copil este răsfățat. Nu înseamnă că un adult este lipsit de voință. Nu înseamnă că cineva nu se străduiește suficient.

Înseamnă doar că sistemul nervos funcționează puțin diferit și că persoana respectivă are nevoie, înainte de toate, de înțelegere.

Informarea corectă, răbdarea și sprijinul celor din jur pot face o diferență importantă. Iar atunci când este nevoie, apelarea la un specialist este un pas firesc, nu un motiv de teamă.

Pentru că, indiferent de vârstă, un om înseamnă mult mai mult decât ticurile pe care le are.

Dacă crezi că ai nevoie de ajutor specializat, te așteptăm la cabinetele noastre din București sau Cluj-Napoca sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 lecții sunt gratuite. Pentru mai multe detalii poți accesa pagina de Contact a site-ului și să realizezi o programare.

NOU! Accesează gratuit primele 3 lecții ale platformei de psihoterapie și dezvoltare personală online descărcând aplicația GandesteSanatos din AppStore și GooglePlay. Dacă dorești și interacțiune cu un psiholog te poți înregistra gratuit pe www.gandestesanatos.ro.

Psihoterapeut Roxana Dinu

0722.762.805

De-a lungul timpului, am lucrat cu zeci, poate chiar sute de persoane care se confruntă cu tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC) și am fost martoră la suferința interioară prin care trec. Am văzut persoane terorizate de propriile gânduri, persoane care își puneau la îndoială caracterul sau intențiile cu privire la cei pe care îi iubeau cel mai mult și persoane care petreceau ore întregi făcând compulsii pentru câteva minute de liniște.

Dar, de asemenea, văd bucuria din privirea lor când încep să înțeleagă ce înseamnă această tulburare și mai ales când fac pași concreți către vindecare.
Dacă și tu te lupți cu TOC, cred cu tărie că te va ajuta să știi aceste lucruri:

1. Nu toate gândurile noastre ne reprezintă.
Unul dintre cele mai dificile aspecte ale TOC-ului este faptul că te identifici cu gândurile intruzive: „Ce fel de mamă sunt eu dacă am astfel de gânduri cu privire la copilașul meu? Cu siguranță sunt o persoană oribilă!”
Gândurile TOC sunt ego-distonice. Asta înseamnă că sunt în conflict puternic cu valorile, convingerile și dorințele tale reale.
Dacă îți trece prin minte un gând violent, nu înseamnă că ești o persoană violentă sau dacă îți apare în minte un gând sexual nepotrivit, nu înseamnă că îți dorești acel lucru.
Dacă ai dubii legate de relația ta, nu înseamnă automat că nu îți mai iubești partenerul.
TOC-ul te face să crezi că apariția unui gând e o dovadă cu privire la cine ești, dar nimic nu este mai departe de adevăr!

2. Cu cât încerci mai mult să scapi de un gând, cu atât el revine mai des.
Când apare un gând care te sperie, primul impuls este să îl alungi, să scapi de el cu orice preț.
Problema este că prin acest proces mintea învață că acel gând este periculos și trebuie monitorizat permanent, iar rezultatul este că acel gând va fi prezent și va avea toată atenția ta din ce în ce mai des.

3. Nu ești singurul care are astfel de gânduri.
Unul dintre lucrurile pe care le aud frecvent în cabinet este: „Nu cred că oamenii normali se gândesc la așa ceva” sau „Dacă cineva ar ști ce îmi trece prin minte, ar crede că sunt o persoană îngrozitoare”.
Adevărul este că aproape toți oamenii au, din când în când, gânduri ciudate, neplăcute, nepotrivite sau chiar șocante.
Diferența dintre persoana cu TOC și persoana fără această tulburare nu este dată de conținutul gândului, ci de faptul că persoanele care nu suferă de TOC lasă, de obicei, aceste gânduri să treacă mai departe fără să le acorde o importanță deosebită.
În schimb, persoana cu TOC se oprește asupra lor și începe să își spună: „De ce am gândit asta? Acest gând spune ceva despre mine! Dacă m-am gândit înseamnă că îmi doresc asta!”. De aici începe cercul vicios al anxietății și al compulsiilor.
Așa că, dacă ai gânduri care te sperie, te rușinează sau te fac să te simți „anormal”, merită să știi un lucru: nu ești singura persoană care trece prin asta și nu ești definit de conținutul gândurilor tale.

Ultimul și poate cel mai important lucru pe care aș vrea să ți-l spun este că TOC-ul nu trebuie să fie o sentință pe viață!
Cu ajutorul intervențiilor potrivite și al unui proces terapeutic structurat, simptomele se pot reduce semnificativ, iar multe persoane ajung să își recapete libertatea și să nu mai fie conduse de obsesii și compulsii.
Schimbarea este posibilă!

Psihoterapeut Sandra Voicu

0729.007.831

ileana.matei@psihosolutii.ro

(Photo credit: Karolina Grabowska @ Pexels)

„Dacă fac rău cuiva?”
„Dacă se întâmplă ceva grav?”
„De ce mi-a trecut asta prin minte?”

Mulți oameni se sperie atunci când observă anumite gânduri pe care nu și le doresc și care par să apară „din senin”. Acestea se numesc gânduri intruzive și, deși pot fi foarte neplăcute, ele sunt mai comune decât am crede.

Ce sunt gândurile intruzive?

Gândurile intruzive sunt idei, imagini mentale sau impulsuri care apar involuntar și care provoacă disconfort, anxietate sau vinovăție. De cele mai multe ori, ele sunt în contradicție cu valorile persoanei și tocmai acest lucru le face atât de tulburătoare.

Pot avea diferite teme:

frica de a face rău cuiva;
gânduri legate de accidente sau catastrofe;
îndoieli repetate („am închis ușa?”, „am făcut ceva greșit?”);
imagini violente sau șocante;
gânduri legate de contaminare, boală sau pericol;
idei considerate „interzise” sau rușinoase.

Important de reținut este că existența unui gând nu înseamnă intenție, dorință sau pericol real. Mintea umană produce constant gânduri, iar unele dintre ele sunt absurde, neașteptate sau inconfortabile.

Cum recunoaștem gândurile intruzive?

Există câteva caracteristici frecvente:

Apar involuntar – Nu alegem să le avem și, de multe ori, apar exact când nu ne dorim.

Provoacă anxietate sau rușine – Persoana se simte speriată de propriul gând și începe să se întrebe „ce spune asta despre mine?”.

Devin repetitive – Cu cât încercăm mai mult să le eliminăm, cu atât tind să revină mai des.

Sunt în contradicție cu valorile personale – De exemplu, o persoană foarte grijulie poate avea gânduri agresive care o șochează tocmai pentru că nu se identifică deloc cu ele.

De ce apar?

Gândurile intruzive pot apărea la oricine, însă sunt mai frecvente în perioade de:

stres intens;
anxietate;
oboseală;
perfecționism;
nevoie crescută de control;
schimbări importante de viață.

Uneori, ele sunt asociate cu tulburări precum anxietatea generalizată, atacurile de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), însă simpla existență a unor gânduri intruzive nu înseamnă automat că există o problemă psihologică severă.

Ce NU ajută

În mod paradoxal, multe dintre strategiile pe care le folosim instinctiv pot intensifica problema:

Lupta constantă cu gândurile – Încercarea de a „nu mă mai gândi” la ceva face adesea ca acel gând să revină și mai puternic.

Verificările repetate – Căutarea permanentă de reasigurări („sigur nu sunt o persoană rea?”) poate menține anxietatea.

Auto-critica – Etichetarea de tipul „ce e în neregulă cu mine?” amplifică rușinea și frica.

Ce poate ajuta în gestionarea gândurilor intruzive?

Observarea fără panică – Primul pas este să recunoaștem că un gând este doar un eveniment mental, nu un fapt și nu o intenție. În loc de „dacă am gândit asta, înseamnă că sunt periculos”, putem încerca „este un gând intruziv care îmi provoacă anxietate”.

Acceptarea prezenței gândului – Acceptarea nu înseamnă că suntem de acord cu gândul, ci că renunțăm la lupta permanentă cu el. Uneori, cu cât permitem mai mult gândului să existe fără a-l analiza excesiv, cu atât își pierde din intensitate.

Reglarea stresului – Somnul, odihna, mișcarea, rutina și reducerea suprasolicitării emoționale pot reduce frecvența gândurilor intruzive.

Exercițiile de mindfulness – Mindfulness-ul ne ajută să observăm gândurile fără să ne identificăm complet cu ele. De exemplu, „observ că mintea mea produce un gând anxios”, nu „acest gând mă definește”.

Psihoterapia – Atunci când gândurile devin foarte frecvente, provoacă suferință intensă sau afectează viața de zi cu zi, sprijinul unui psiholog poate fi foarte util.

Terapia cognitiv-comportamentală (CBT), terapia bazată pe acceptare și mindfulness sau alte forme de psihoterapie pot ajuta persoana să își schimbe relația cu aceste gânduri și să reducă anxietatea asociată.

Un lucru important de reținut

Nu suntem definiți de gândurile care ne trec prin minte.

Mintea umană este creativă, imprevizibilă și uneori haotică. Faptul că avem un gând intruziv spune mult mai puțin despre cine suntem decât felul în care alegem să ne raportăm la el. Iar uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face nu este să controlăm fiecare gând, ci să învățăm să îl lăsăm să treacă.

Sper ca aceste informaţii să te ajute și să te susțină în a-ți crea o viață mai bună. Iar dacă ai nevoie de ajutor din partea unui psiholog, te așteptăm cu drag online sau la cabinetele noastre din București sau Cluj-Napoca sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 lecții sunt gratuite. Poți face o programare la unul din numerele de telefon pe care le găsești la sectiunea de Contact de pe site.

Psihoterapeut Ileana Matei

0726.112.161

Cei mai mulți clienți ai noștri încep psihoterapia dintr-un punct care ar putea suna astfel: „Nu mai suport senzația asta din piept!”, „Trebuie neapărat să scap de amețeală”, „Nu e normal ce simt!”. Nivelul de acceptare pe care îl resimt este cât se poate de scăzut.

Aceasta este una dintre provocările principale în anxietate: lupta cu simptomul.

În anxietate, corpul, sub impactul hormonilor de stres produce simptome fizice reale, dar nepericuloase pentru o persoană relativ sănătoasă: palpitații, tensiune, amețeală, nod în gât, hiperventilație etc.

Ce complică lucrurile este reacția noastră la aceste simptome.
Când nu acceptăm simptomele ne fixăm asupra lor, începem să le monitorizăm constant („mai am? mai e?”), apar gânduri distorsionate („ceva nu e în regulă cu mine”, „o să pățesc ceva”, „nu mai suport să simt asta”) și ca urmare corpul intră și mai mult în alertă. Întrucât mai multă alertă înseamnă mai mult stres, simptomul se intensifică.
E un cerc vicios!

Ce este, de fapt, acceptarea?

Acceptarea nu înseamnă că te resemnezi sau că îți place ce simți.
Acceptarea înseamnă să constanți că simți o anumită stare neplăcută sau chiar chinuitoare și să iți amintești că poți să o lași să existe fără să te lupți cu aceasta sau să intri în panică.
Când începi să accepți simptomele, se schimbă câteva lucruri esențiale: corpul nu mai primește semnalul de pericol continuu și atenția nu mai este blocată constant pe senzații.
Paradoxul acceptării este că pe măsură ce încerci mai puțin să scapi de simptome, acestea sunt mai puțin intense și se liniștesc mai repede.

Iată câțiva pași care te pot ajuta să crești treptat abilitata de a accepta simptomele:

1. Observă starea fără să o catastrofezi

În loc de „E groaznic ce simt”, încearcă să îți spui: „Ok, am palpitații. E anxietate. Sunt foarte neplăcute, dar știu că vor trece.”

2. Permite senzației să fie, fără să încerci să scapi de ea

Nu trebuie să o controlezi imediat. Stai cu ea câteva momente și observă ce se întâmplă.

3. Renunță la verificările constante

„Oare mai simt palpitații? ”. Acest mod de gândire te face să fii focusat pe senzația neplăcută mai mult decât pe orice altceva. În schimb încearcă să îți îndrepți atenția către ceea ce este important la acel moment in jurul tău.

4. Folosește expunerea treptată

Pe măsură ce înveți că simptomele anxietății nu sunt in realitate periculoase sau insuportabile, încearcă să rămâi în situații care îți activează starea de anxietate fără să fugi imediat. Astfel creierul tău observă că pericolul nu este real.

Acceptarea nu va face simptomele să dispară instant, dar îți va permite pe zi ce trece să îți recapeți abilitatea de a te concentra pe aspectele care sunt cu adevărat importante pentru tine.

Psihoterapeut Sandra Voicu

0729.007.831

larisa.paul@psihosolutii.ro

(Photo credit: CottonBro Studio @ Pexels)

Fiecare mamă se îngrijorează pentru sănătatea copilului ei — este un instinct natural, profund uman. Dar uneori, această grijă depășește limitele normalității și se transformă într-o anxietate persistentă, copleșitoare, care preia controlul asupra gândurilor, emoțiilor și comportamentului. În literatura de specialitate, acest fenomen este cunoscut sub numele de anxietate de sănătate prin proxy (health anxiety by proxy) — o formă de anxietate în care mama se teme în mod excesiv că copilul ei ar putea fi grav bolnav, chiar și în absența unor dovezi medicale.

Dacă te regăsești în aceste rânduri, vreau să știi: nu ești o mamă rea. Ești o mamă care suferă. Și această suferință merită atenție și compasiune.

Ce este anxietatea de sănătate a mamei?

Anxietatea de sănătate legată de copil nu este o simplă îngrijorare. Este o stare în care mama interpretează orice semn minor — o tuse, o pată pe piele, o ușoară creștere a temperaturii — ca un posibil simptom al unei boli grave. Cercetările de la Universitatea din Aarhus arată că mamele cu anxietate de sănătate severă își percep copiii ca fiind semnificativ mai bolnavi decât sunt în realitate și îi prezintă mult mai frecvent în sistemul medical.

Aceasta nu înseamnă că simptomele copilului sunt inventate. Înseamnă că filtrul anxios prin care mama privește realitatea amplifică și distorsionează informațiile, transformând un disconfort banal într-un scenariu catastrofic.

Cum se manifestă concret

Verificare constantă — mama verifică repetat temperatura copilului, îi palpează ganglionii, îi inspectează pielea, chiar și atunci când copilul se simte bine.
Căutări excesive pe internet — ore petrecute pe Google căutând simptome, ajungând inevitabil la cele mai grave diagnostice posibile.
Vizite frecvente la medic — studiile arată că mamele cu anxietate de sănătate severă își duc copiii la medic semnificativ mai des decât celelalte mame și rămân adesea nemulțumite de consultații.
Cererea repetată de reasigurare — „Ești sigur că e bine?”, „Dar dacă doctorul a ratat ceva?”, „Hai să mai facem un control.”
Evitarea — unele mame evită locurile aglomerate, parcurile, colectivitățile, de teamă că copilul se va îmbolnăvi.
Hipervigilență corporală — orice schimbare minoră în comportamentul copilului (e mai obosit, a mâncat mai puțin) declanșează un val de panică.

De ce se întâmplă acest lucru?

Anxietatea de sănătate nu apare în vid. Ea are rădăcini care pot include:

Experiențe personale traumatice — o boală gravă în copilărie, pierderea unui membru al familiei, o experiență medicală dificilă.
Percepții negative despre boală — convingerea profundă că bolile sunt imprevizibile, periculoase și scapă de sub control.
Propria anxietate de sănătate — mamele care se tem excesiv pentru propria sănătate transferă adesea această teamă și asupra copilului.
Stresul perinatal — cercetările arată că nivelul crescut de cortizol în timpul sarcinii poate predispune atât mama, cât și copilul la tulburări de anxietate.
Stilul de atașament — un atașament anxios poate amplifica nevoia de control și hipervigilența.

Ciclul anxietății — capcana reasigurării

Unul dintre cele mai importante lucruri de înțeles este ciclul anxietății:

Apare un declanșator (copilul tușește). -> Se activează un gând catastrofic („Poate are pneumonie”). -> Apare anxietatea intensă (panică, nod în stomac, palpitații). -> Mama caută reasigurare (merge la medic, sună pe cineva, caută pe internet). -> Temporar, anxietatea scade — dar ciclul se repetă la următorul declanșator, de obicei mai puternic.

Reasigurarea funcționează ca un bandaj temporar. Cu cât o cauți mai des, cu atât ai nevoie de mai multă. Acest ciclu menține și amplifică anxietatea în loc să o rezolve.

Impactul asupra copilului

Cercetările arată un paradox important: deși copiii mamelor anxioase nu raportează neapărat mai multă anxietate de sănătate în copilărie, ei sunt expuși la un model de gândire și comportament care, pe termen lung, îi poate învăța că orice senzație corporală minoră este periculoasă și necesită atenție specială. Practic, copilul învață din comportamentul mamei că lumea este un loc nesigur, iar corpul său nu poate fi de încredere.

De asemenea, anxietatea mamei din timpul sarcinii și din primii ani de viață este un factor de risc semnificativ pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate la copil — riscul fiind de până la două ori mai mare.

Ce poți face — pași concreți spre vindecare

Recunoaște anxietatea ca pe o problemă a ta, nu a copilului – Primul pas este să înțelegi că problema nu este sănătatea copilului, ci modul în care anxietatea distorsionează percepția ta asupra sănătății lui. Copilul tău, cel mai probabil, este bine. Tu ești cea care suferă.
Limitează comportamentele de verificare – Stabilește reguli clare: o singură verificare a temperaturii, nu trei. O vizită la medic când există simptome concrete, nu la fiecare neliniște. Acest lucru va fi inconfortabil la început — disconfortul este semnul că te vindeci.
Oprește căutările pe internet – Dr. Google nu este medicul copilului tău. Motoarele de căutare sunt construite să afișeze cele mai grave diagnostice primele. Stabilește o regulă: nicio căutare de simptome online.
Învață să toleri incertitudinea – Anxietatea te face să crezi că trebuie să fii 100% sigură că totul este bine. Dar viața nu oferă certitudini absolute. A învăța să trăiești cu un grad rezonabil de incertitudine este una dintre cele mai valoroase abilități pe care le poți dezvolta — pentru tine și pentru copilul tău.
Practică tehnici de autoreglare – Când simți valul de anxietate, folosește:

Respirația 4-7-8: inspiră 4 secunde, ține 7 secunde, expiră 8 secunde.
Grounding (ancorare): numește 5 lucruri pe care le vezi, 4 pe care le auzi, 3 pe care le atingi, 2 pe care le miroși, 1 pe care îl guști.
Etichetarea emoției: „Aceasta este anxietatea mea. Nu este realitatea.”
Caută ajutor profesional – Terapia cognitiv-comportamentală (TCC) este cea mai eficientă abordare pentru anxietatea de sănătate. Ea te ajută să identifici gândurile distorsionate, să le testezi și să dezvolți răspunsuri mai echilibrate.

Un mesaj personal

Dragă mamă, grija ta vine dintr-un loc profund de iubire. Dar anxietatea a deturnat această iubire și a transformat-o în suferință — pentru tine și, indirect, pentru copilul tău. Cel mai curajos lucru pe care îl poți face nu este să alergi la încă un doctor, ci să te oprești și să te uiți la ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Copilul tău nu are nevoie de o mamă perfectă. Are nevoie de o mamă care se îngrijește și de propria sănătate emoțională. Vindecarea ta este cel mai frumos cadou pe care i-l poți face. Dacă te regăsești în cele descrise, te încurajez să soliciți o evaluare profesională.

Te așteptăm cu drag online sau la cabinetele noastre din București sau Cluj-Napoca sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 lecții sunt gratuite. Poți face o programare la unul din numerele de telefon pe care le găsești la sectiunea de Contact de pe site.

NOU! Accesează gratuit primele 3 lecții ale platformei de psihoterapie și dezvoltare personală online descarcând aplicația GandesteSanatos din AppStore și GooglePlay. Dacă dorești și interacțiune cu un psiholog, te poți înregistra gratuit pe www.gandestesanatos.ro.

Psihoterapeut Mihaela Stîngă
0760 737 493
mihaela.stinga@psihosolutii.ro
www.gandestesanatos.ro
www.psihosolutii.ro

Anxietatea este una dintre cele mai comune probleme emoționale ale secolului XXI. Chiar dacă fiecare o trăiește altfel, cu toții avem ceva în comun: dorința de a scăpa de disconfortul pe care îl provoacă atunci când ea este prea intensă. Evitarea poate părea o soluție, însă în realitate menține și chiar agravează situația. În acest context, expunerea reprezintă un element esențial pentru depășirea fricii.

De ce funcționează?

Expunerea este o tehnică prin care ne confruntăm treptat cu situațiile, gândurile sau senzațiile care ne provoacă anxietate. În loc să fugim de ele, le privim cu blândețe și curiozitate, într-un mod controlat și repetat astfel încât să se producă o desensibilizare față de acei stimuli anxiogeni.

Atunci când facem expunere învățăm că ceea ce ne provoacă anxietate nu este periculos, deci sistemul nostru nervos își diminuează răspunsul de alarmă și mai mult, ne construim toleranța la disconfort.

Corpul nu rămâne blocat în frică dacă îl lăsăm să experimenteze emoțiile fără evitări.

Mintea umană funcționează ca un sistem de învățare: repetarea unei situații reale în care nu apare un rezultat catastrofal duce la extincția fricii. Pe măsură ce te expui, creierul „învăță” că situația nu este periculoasă și reduce răspunsul de anxietate. Acest proces se numește desensibilizare și este susținut de numeroase cercetări în domeniul terapiei cognitiv-comportamentale.

De ce evitarea nu te ajută?

Evitarea emoțiilor sau a situațiilor anxiogene oferă un confort temporar, însă pe termen lung întărește convingerea că „acolo chiar există un pericol”. De exemplu: dacă eviți situațiile sociale, anxietatea socială crește, dacă eviți locurile aglomerate, teama de aglomerație devine mai puternică, iar dacă tot timpul te protejezi de gândurile negative, acestea par mai greu de tolerat.

Așadar, cu cât evităm mai mult, cu atât creierul învață că anxietatea are dreptate.

Cum funcționează expunerea în practică

Expunerea nu înseamnă aruncarea bruscă într-o situație „înfricoșătoare”, nu înseamnă “să intrăm în cușca cu lei”, ci ea presupune un proces care se realizează gradual, în etape:

Identifici situațiile care îți provoacă anxietate (de la cele mai ușoare la cele mai dificile).
Îți propui pași mici și concreți, pe care îi repeți constant, astfel încât prin expunere la una dintre acele situații identificate anxietatea în acea situație specifică se diminuează. Faci asta cu toate situațiile identificate la punctul 1.
De exemplu, dacă te temi de discursul public, poți începe cu un mesaj scurt în fața unei singure persoane, apoi un mesaj în fața prietenilor, și abia apoi un grup mai numeros.
Eviți comportamentele de siguranță (verificări repetate, reasigurări) care pot diminua învățarea. Comportamentele de siguranță sunt acele lucruri pe care le facem ca să ne simțim mai în siguranță atunci când suntem anxioși, dar care, pe termen lung, mențin anxietatea.
Monitorizezi progresul, observând cum răspunsul tău emoțional se diminuează în timp. Monitorizarea progresului în anxietate nu înseamnă să te verifici obsesiv sau să vezi „cât de bine ești”. Înseamnă să observi schimbarea reală, chiar și atunci când anxietatea încă apare.

În concluzie, expunerea este o abordare dovedită științific care te ajută să îți reconfigurezi relația cu anxietatea. În loc să fugi de ceea ce te sperie, înveți să privești, să simți și să tolerezi disconfortul. Astfel, anxietatea devine mai puțin dominantă, iar viața ta mai liberă.

Dacă acest proces îți ridică dificultăți noi te așteptăm în terapie pentru a gestiona împreună această situație. Ne găsești la cabinetele noastre din București sau Cluj sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 ședințe-lecții sunt gratuite. Pentru mai multe detalii poți accesa pagina de Contact a site-ului și poți realiza o programare.

Psiholog Larisa Paul

0737 039 446

ioana.ionicioiu@psihosolutii.ro

Când devii mamă, viața ți se schimbă radical: porți responsabilitatea unei vieți, hormonii fluctuează, corpul arată altfel, dormi puțin și relațiile se rearanjează din mers. În acest context intens, este foarte ușor ca anxietatea și depresia postnatală să apară, chiar dacă îți iubești profund copilul.

Anxietatea după naștere

Anxietatea înseamnă o stare de alarmă aproape continuă, în care mintea sare rapid la „ce-ar putea merge rău”. Pot apărea gânduri de tipul: „Dacă nu îl supraveghez, i se poate întâmpla ceva grav”, „Nu mă descurc cum ar trebui, sunt o mamă proastă.”

Semne frecvente:

Îngrijorare persistentă legată de copil și viitor.
Tensiune în corp, palpitații, respirație rapidă, somn greu sau fragmentat.
Verificări repetate ale bebelușului, dificultate de a-l lăsa cu altcineva, căutări excesive de informații care te neliniștesc și mai mult.

Anxietatea devine problematică atunci când e aproape zilnică, te epuizează și îți îngustează viața (nu mai ceri ajutor, nu te mai bucuri de aproape nimic).

Depresia postnatală

Depresia postnatală este mai mult decât „baby blues” și durează mai mult de câteva săptămâni.

Se poate manifesta prin:

Tristețe profundă, plâns frecvent, sentiment de gol sau de „ruptură” de tine însăți.
Pierderea interesului pentru lucrurile care înainte îți plăceau.
Gânduri de tipul „nu sunt o mamă bună”, „copilul ar merita pe altcineva”, „nimic nu o să fie mai bine”.
Oboseală extremă, schimbări de apetit, somn prea puțin sau dorința de a dormi tot timpul.
Dificultate de conectare cu bebelușul, retragere de la cei dragi.
Uneori, gânduri care te sperie (la tine sau la copil) sau ideea că „ar fi mai bine fără mine”.

De ce este important să ceri ajutor

Atât anxietatea, cât și depresia postnatală sunt frecvente și tratabile. Nu înseamnă că ești o mamă slabă sau „defectă”, ci că treci printr-o perioadă foarte solicitantă și ai nevoie de sprijin.

Este important să cauți ajutor de specialitate dacă:

Simptomele sunt intense și durează mai mult de câteva săptămâni.
Îți afectează somnul, relațiile sau capacitatea de a avea grijă de tine și de copil.
Apar gânduri care te sperie sau simți că nu mai poți face față.

Un psihoterapeut și, la nevoie, un medic psihiatru te pot ajuta să înțelegi ce se întâmplă cu tine, să îți îmblânzești gândurile și să regăsești mai multă liniște și încredere în rolul tău de mamă. A cere ajutor este un gest de grijă profundă pentru tine și pentru copilul tău. Te așteptăm cu drag online sau la cabinetele noastre din București sau Cluj-Napoca sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 lecții sunt gratuite. Poți face o programare la unul din numerele de telefon pe care le găsești la sectiunea de Contact de pe site.

Psihoterapeut Mihaela Stîngă
0760 737 493
mihaela.stinga@psihosolutii.ro
www.gandestesanatos.ro
www.psihosolutii.ro

În practica clinică, observ frecvent la persoanele care se confruntă cu anxietate eforturi repetate de a evita sau suprima gândurile și emoțiile care provoacă suferință emoțională. Deși această strategie poate părea utilă pe termen scurt, supresia anxietății este una dintre cele mai ineficiente forme de control emoțional, având adesea efectul opus celui dorit.

Ce este supresia anxietății și de ce nu funcționează?

Supresia anxietății presupune încercarea activă de a îndepărta emoțiile inconfortabile sau gândurile neplăcute. Problema majoră este că emoțiile și gândurile suprimate nu dispar, ci tind să devină mai persistente și mai intense. Acest mecanism este bine documentat în psihologie și este cunoscut sub numele de efect paradoxal al supresiei.

Deși poate reduce temporar disconfortul, pe termen mediu și lung, supresia:

intensifică anxietatea generală;
blochează procesarea emoțională autentică;
favorizează ruminația;
accentuează simptomele fizice ale anxietății;
crește comportamentele de evitare, asociate cu tulburări emoționale precum depresia.

De ce ajung oamenii să își suprime anxietatea?

Există mai multe cauze frecvente care stau la baza supresiei emoționale:

1. Evitarea disconfortului – Mulți oameni încearcă să suprime anxietatea pentru a evita emoțiile negative, vulnerabilitatea sau senzația de pierdere a controlului.

2. Comportamente învățate – Familia, mediul social sau experiențele timpurii pot transmite mesajul că anxietatea este un semn de slăbiciune și trebuie ascunsă.

3. Distragerea excesivă – Strategii precum consumul exagerat de alimente, vizionarea excesivă a televizorului sau exercițiile fizice făcute compulsiv pot funcționa ca metode de amorțire emoțională, nu de reglare sănătoasă.

Efectul paradoxal al supresiei emoționale

Supresia anxietății declanșează mai multe consecințe nedorite:

Efectul rebound: cu cât încerci mai mult să nu te gândești la ceva, cu atât acel gând devine mai prezent.
Creșterea intensității emoționale: emoțiile suprimate reapar ulterior cu o forță mai mare.
Consecințe fizice: stres crescut, oboseală cronică, dificultăți de concentrare și risc de burnout.
Evitare cognitivă: supresia este o formă de coping evitant, asociată cu niveluri ridicate de distres și tulburări de anxietate.

Cum putem gestiona anxietatea într-un mod sănătos?

În locul supresiei, cercetările actuale recomandă strategii de reglare emoțională adaptative:

1. Recunoaștere și acceptare – Permite-ți să observi emoțiile fără a le judeca. Acceptarea nu înseamnă resemnare, ci deschidere față de experiența internă.

2. Exprimarea emoțiilor – Vorbește cu o persoană de încredere, scrie într-un jurnal sau permite-ți să exprimi emoțiile prin plâns atunci când simți nevoia.

3. Mindfulness și respirație conștientă – Exercițiile de respirație și practicile de mindfulness ajută la ancorarea în prezent și la reducerea reactivității anxioase.

4. Mișcare regulată – Activitatea fizică moderată, precum yoga, alergatul sau plimbările, contribuie la eliberarea tensiunii și la reglarea emoțională.

5. Ajutor de specialitate – Psihoterapia oferă instrumente validate științific pentru procesarea emoțiilor și reducerea anxietății pe termen lung.

Deși supresia anxietății poate părea o soluție rapidă, ea menține și amplifică suferința emoțională. Acceptarea, conștientizarea și procesarea emoțiilor reprezintă pași esențiali către o relație mai sănătoasă cu propria experiență interioară și către reducerea anxietății.

Dacă ai nevoie de ajutor și nu reușești pe cont propriu să îți controlezi emoțiile nesănătoase, iar ele îți afectează funcționarea de zi cu zi, te așteptăm cu drag online sau la cabinetele noastre din București sau Cluj-Napoca sau pe www.gandestesanatos.ro, unde înregistrarea și primele 3 lecții sunt gratuite. Poți face o programare la unul din numerele de telefon pe care le găsești la sectiunea de Contact de pe site.

Psiholog Ioana Ionicioiu

0746 211 896

Multe persoane își doresc să înceapă un proces de psihoterapie, dar sunt oprite de teama de necunoscut. Dacă te-ai întrebat vreodată „Ce se întâmplă concret într-o ședință de terapie? Ți se spune ce să faci? Trebuie să spui tot ce gândești?”, articolul acesta te-ar putea ajuta.

Pentru mulți oameni, ideea de a merge la terapie vine la pachet cu imagini din filme: un divan pe care stai întins, un terapeut în vârstă, cu ochelari și o pipă, care nu spune aproape nimic, dar ia niște notițe misterioase în timp ce tu îți povestești cele mai jenante amintiri din copilărie. Ei bine, în realitate – mai ales în terapia cognitiv-comportamentală – procesul e diferit. Este mai structurat, colaborativ și destul de firesc.

1. Începem de obicei cu un scurt check-in

La fiecare început de ședință, ne calibrăm puțin: Cum a fost săptămâna ta? Ce a mers bine? Ce ai observat de la ultima întâlnire? Cum ți-a mers cu exercițiile?

Trasăm astfel o mini-hartă a săptămânii tale. Așa ne asigurăm că suntem în același punct și ne orientăm spre ce este cu adevărat important pentru tine astăzi.

2. Stabilim agenda pentru întâlnirea de azi

Terapia cognitiv-comportamentală este structurată, dar nu rigidă. Asta înseamnă că hotărâm ce ar fi util să abordăm în ședința respectivă. De obicei, agenda poate include un subiect legat de obiectivele pe care ți le-ai propus inițial, situații concrete care ți-au creat disconfort în ultimul timp, situații pe care urmează să le confrunți și care îți generează stres (de exemplu, un zbor cu avionul sau o ședință dificilă), întoarcerea la un exercițiu sau o temă de data trecută vis-a-vis de care ai întrebări sau observații.

Agenda o stabilim împreună. Nu vin eu cu un plan „bătut în cuie”, ci îl construim împreună în funcție de ceea ce trăiești tu.

3. Ne concentrăm pe situații concrete

În terapia cognitiv-comportamentală nu petrecem mult timp vorbind despre aspecte abstracte, ci ne concentrăm pe ceea ce se întâmplă concret în viața ta de zi cu zi. Așa că nu doar povestim, ci și analizăm: ce ai gândit într-o situație, ce emoții au apărut, ce ai făcut apoi, ce alternative ar putea exista?

Gândurile automate, distorsiunile cognitive, credințele adânc înrădăcinate – toate acestea sunt explorate într-un ritm care ți se potrivește.

4. Folosim tehnici adaptate nevoilor tale

În psihoterapia cognitiv-comportamentală folosim tehnici testate și dovedite ca fiind eficiente prin studii științifice. Iată doar câteva dintre ele:

Restructurarea cognitivă – antrenăm gândirea rațională și demontăm prin argumente credințele distorsionate.

Expunerea treptată – confruntăm pas cu pas situațiile care te sperie.

Activarea comportamentală – planificăm activități care sunt plăcute sau semnificative pentru tine.

Fiecare tehnică este explicată astfel încât tu să o poți folosi acum și oricând în viitor.

5. Plan pentru săptămâna următoare

La finalul fiecărei ședințe facem o recapitulare scurtă: ce ai reținut, ce ai descoperit, ce ți s-a părut util în urma discuției noastre. Apoi stabilim împreună o temă de lucru pentru acasă. În terapia cognitiv-comportamentală, munca dintre ședințe e parte din proces. Nu e o obligație, ci un mod eficient de a aplica ceea ce descoperim în terapie.

În concluzie, o ședință de psihoterapie este un spațiu în care două persoane lucrează împreună — una cu experiență în tehnici psihologice, cealaltă expertă în propria viață. Și, pas cu pas, combinația asta devine surprinzător de puternică.

Psihoterapeut Sandra Voicu

0729.007.831